Raul de munte sau de altitudine

Raul de munte sau boala inaltimii este un efect al scaderii presiunii atmosferice si al reducerii cantitatii de oxigen din aer. Merita sa acordam atentie acestui subiect pentru a sti reactiona.

Pentru ca tesuturile corpului contin peste 70% apa si restul substante care, ca si lichidele, nu sunt comprimate in mod evident nici la presiuni de mai multe atmosfere, scaderea presiunii atmosferice, oricat de mare ar fi altitudinea, nu produce o dilatare vizibila a tesuturilor sau a vaselor sanguine, ci o serie de alte efecte.

Iata principalele efecte:

1. Efecte produse asupra gazelor din sange. Gazele dizolvate in sange isi echilibreaza presiunea cu aceea a aerului exterior, destul de repede in momentul cand sangele trece prin plamani. La inaltimi mari, cand presiunea atmosferica este foarte mica si cand aerul contine mult azot, se produc in sange basicute de azot, care pot sa astupe capilarele sanguine. Aceste basicute, care dau mari dureri la articulatii, se dizolva numai inhalandu-se oxigen sau coborand rapid. Prin coborare, presiunea atmosferica se mareste si basicutele de azot se dizolva iarasi in sange.

2. Efectele produse asupra gazelor intestinale si acelor din spatiile cavitare ale corpului. Corpul omenesc contine numeroase spatii cavitare, pline cu aer sau cu sange, care dau tulburari insemnate chiar la variatii mici ale presiunii atmosferice. Cand aceste gaze nu sunt eliminate pe cale naturala, ci raman, spre exemplu, in intestine, ele se dilata in timpul ascensiunii in raport cu scaderea presiunii aerului. Aceste gaze isi dubleaza volumul la 5.000 m inaltime, iar pe varfurile Himalayei - la 8.000 m - volumul lor se mareste de 4 ori. Dilatarea gazelor intestinale da o senzatie neplacuta insotita de o indispozitie generala, cu o mare greutate in mers. Cum gazele intestinale ridica mult muschiul diafragmei, acesta face ca miscarile respiratorii sa-si reduca mult amplitudinea. De aceea, in ascensiunile de mare altitudine, se recomanda evitarea alimentelor care produc gaze (leguminoase). Cei care se baloneaza usor vor consuma cate o tableta de carbune animal pe zi.

3. Efectele produse asupra sinusurilor nazale si asupra casutei timpanului. Atat sinusurile nazale, cat si casuta timpanului sunt in legatura cu aerul exterior. Cand aceste legaturi sunt intrerupte, se produc tulburari importante la orice variatie a presiunii atmosferice. Canalele sau conductele care pun aceste cavitati in legatura cu exteriorul se pot stramta prin vegetatii, inflamare a mucoaselor, guturai sau mucus nazal. De multe ori, in timpul urcusului se produce o echilibrare intre aerul din cavitati si aerul atmosferic, datorita presiunii interne care, crescand, mareste orificiul, dilatand conductele. La coborare, insa conductele se inchid si mai mult din cauza hiperpresiunii din aerul exterior. In aceasta situatie, simtim dureri violente in regiunea fruntii si a maxilarelor. Persoanele cu sinusuri mari sau cele cu guturai puternic sau cu alte cataruri nu trebuie sa faca turism rapid sau alpinism.

Cutia timpanului comunica cu faringele printr-un conduct numit trompa lui Eustache sau trompeta urechii, iar prin faringe aerul din casuta timpanului se pune in legatura cu aerul exterior. Cand aerul din cutia timpanului nu se echilibreaza perfect cu cel din exterior, atunci orice variatie in presiunea atmosferica poate sa produca slabirea auzului, dureri acute si chiar mici hemoragii. Turistul sufera aceste accidente atunci cand coboara. De multe ori, in timpul ascensiunii, trompele se pot desfunda datorita hiperpresiunii din camera timpanului. Persoanele cu catar faringian si mai ales cu catar al trompelor lui Eustache au de suferit cel mai mult in timpul excursiilor in munti.

4. Lipsa de oxigen si raul de munte. Cu cat urcam, cu atat scade presiunea aerului (la nivelul marii un metru cub de aer cantareste 1.3 kg, iar la 12 km inaltime, nu cantareste decat 319 grame). Cu cat urcam pe munte, cu atat numarul moleculelor de gaz din aer se micsoreaza fara ca proportia dintre ele sa se modifice, astfel ca oxigenul si azotul, spre exemplu, sunt in cantitate mai mica la varful muntilor decat la poalele lui, insa proportia de 1/5 oxigen si 4/5 azot ramane neschimbata.

Pentru respiratie, oxigenul este gazul cel mai important. Celelalte gaze din aer (ca azotul) sunt indiferente, ele sunt inspirate si expirate in aceeasi cantitate, fara a fi modificate cu ceva. Oxigenul patruns in organism are rolul de a arde substantele nutritive (albuminele, grasimile si hidro-carbonatele), transformandu-le in apa, bioxid de carbon si resturi numite metabolice.

Prin procesele de ardere din organism, corpul se incalzeste, mentinandu-si temperatura constanta de 37°. Pe timp friguros sau cand urcam, arderile din organism sunt marite. In ambele cazuri, consumul de oxigen este mai mare decat obisnuit, pentru ca atat la temperaturi coborate, cat si in timpul efortului, activitatea celulelor musculare este mai mare.

Oxigenul din aer este inspirat in plamani, iar de aici, prin peretii vaselor capilare, patrunde in sange, fixandu-se pe globulele rosii ale acestuia. Globulele rosii din sange transporta oxigenul in tot organismul. Sederea prelungita in munti face ca numarul globulelor rosii sa creasca, deoarece oxigenul, pentru a fi suficient organismului, trebuie transportat mai repede si de mai multe globule. In timpul ascensiunii pe munte, turistul trebuie sa inspire si sa expire adanc si rar, pentru a se amesteca bine aerul proaspat cu aerul ramas in alveolele pulmonare. Astfel, el isi mareste rezistenta la inaltime. Cu cat creste altitudinea, cu atat scade oxigenul din aer, astfel ca presiunea lui devine insuficienta pentru a se fixa pe globulele rosii din sangele pulmonar.

De la 1.500 m altitudine in sus incepe raul de munte sau boala inaltimii, care se manifesta printr-o serie de fenomene, precum:

· greutate in respiratie - inima bate din ce in ce mai repede;

· respiratia mai adanca doar foarte regulata;

· oboseala a organismului;

· gandire greoaie.

Din cauza efortului muscular, arderile in organism se fac incomplet si sangele se incarca cu diferiti acizi care provoaca greata, dureri de cap, ameteli, palpitatii si o proasta stare psihica si, in unele cazuri, pierderea cunostintei, varsaturi, hemoragii pe nas si urechi. Desi lipsa de oxigen se face simtita de la 1.500 m, cand metabolismul incepe sa se accelereze, raul de munte se produce frecvent si obligatoriu la 3.000 m, cand cantitatea de oxigen este cu un sfert mai mica decat la nivelul marii.

La 4.000 m altitudine incep tulburarile de acomodare la mari inaltimi si anume numarul respiratiilor pe minut creste de la 17 la 40, iar pulsul de la 80 la 140. La 5.000 m inaltime nu rezista decat turistii adaptati la inaltime sau care au in sangele lor un numar mare de globule rosii, circa 6-8 milioane intr-un centimetru cub de sange. La 6.000 m numai alpinistii inzestrati pot rezista fara aparat de oxigen, intrucat la 6.500 m densitatea aerului este redusa la jumatate. Dupa 7.000 m, chiar pentru alpinistii cei mai bine inzestrati, cu rezistenta la inaltime si bine adaptati, cu peste 8.5 milioane globule rosii la un centimetru cub de sange, viata este permanent in pericol fara aparatul de respiratie.

Nicolae Topor