Vulturul de Emil Garleanu

S-a ridicat, deodata, din prapastia intunecoasa, umeda a muntilor falnici. Si doritor de lumina, in aceasta dimineata scaldata de soare, a intins aripile, ca o flamura, deasupra brazilor batrani. S-a inaltat mai intai drept in sus, ca o sageata; a strabatut vazduhul racoros, apoi a ramas acolo, s-a leganat in aer, imbatat de placerea sa fluture la inaltimea uriasa; a plecat capul si-a privit in jos. Pe campiile lucii, satele imprastiate, ca grauntele, scoteau sclipiri repezi ca ale prundisului spalat de ape. Oamenii nu se zaresc; deasupra, dedesuptul lui, primprejur, nicio vietate. I se paru ca lumea aceasta frumoasa, incantatoare, peste care primaverile se astern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur. Si scuturandu-si aripile, facu un ocol larg, suind si coborand prin aer. Apoi i se paru ca ceva flutura mai jos, ceva mic, prea neinsemnat ca sa indrazneasca sa sesuie pana la el: se repezi si, in ciocul gata sa franga, prinse o pana cazuta chiar din aripa lui. Zbura cu dansa sus, apoi ii dadu drumul si urmari cu ochi stralucitori lunecarea usoara, ca pe o apa, a penei, care candva ii ajutase sa se ridice.

Lua muntii in larg. Nicio boare de vant, niciun murmur de ape care sa strabata atat de sus. Si asa a mers pana dupa-amiaza, cu ciocul deschis, inghitand aerul in galgairi puternice, privind in toate partile cu ochii lui ca doua scantei.

Obosi. Se cobori usor si se aseza pe varful unei stanci ce tasnea in sus, goala, din stratul gros de muschi al muntelui. Cum sta nemiscat, parea si el de piatra, parea ca-i coltul ascutit al stancii incremenite acolo de veacuri.

Pe urma isi pleca in jos capul; in fund, in noaptea deschizaturii adanci, taiata ca de pala unui zmeu, serpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Si i se facu dor de racoarea dulce a undei serpuitoare. Salta si se repezi in fund; se lasa in voiesa cada in apa; stropii reci il acoperira deodata, ca niste pietre scumpe, si, intinzand gatul gol, bau indelung, insetat. Apoi isi lua iarasi zborul pana pe stanca sus, se lasa pe o coasta, intinse aripile la soare si inchise ochii. Atipi ... 

Adieri de vant il infasoara in valul lor. Aproape se trezeste; prin pleoapa inchisa inca parca zareste un foc grozav a carui flacara incinge tot cuprinsul zarii. Se ridica. Departe, in nori de sange, soarele apune. Muntii parca-s aprinsi, cerul arde.

Isi ia zborul, grabind spre cuib.

Se apropie, se lasa tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra padurii de brazi. Aceeasi liniste in tot cuprinsul firii. Mai are putin; zareste prapastia spre care avea sa se scoboare, cand, deodata, in tacerea neclintita, rasbubuie, pana in departari adanci, un tunet si aripa amortita ii cade in jos. Se rostogoleste de cateva ori prin aer, simte fierbinteala glontului, ca a unui carbune ce-i arde carnea, isi incordeaza puterile, cauta sa mai pluteasca sus, dar dedesuptul luimuntii parca se prabusesc. Aripa ii mai sta putin intinsa, apoi i se frange langa trup, uda de sange. Luneca printre brazi. Racoarea il mai invioreaza o clipa; iarasi cauta sa-si intinda aripile; se anina de o ramura. Se uita in jos. Drept dedesupt, la radacina bradului, un caprior sta linistit, privind inainte.

Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile il parasesc. O ura strasnica il cuprinde; parca ar dori sa se stinga toata lumea odata cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior si, cu cea din urma putere, ii infige gheara in ochiul curat si umed.

In vreme ce capriorul se scutura si fuge, nauc de spaima si durere, pasarea cade moarta, cu ghearele stranse, cu ochii deschisi.