Naluca de Cezar Petrescu

Cand padurarul a adus-o din codru, era un pui mic si fricos. Cu ochii mari si umezi, se uita rugandu-se la toti, gata sa fuga. Dar cu vremea se imblanzi. Intelese ca nimeni nu-i voia raul. Incepea sa vina singura la donita cu lapte. Ziua statea ascunsa in tufisurile de zmeura din livada. Seara raspundea la chemarea noastra, cand ii intindeam cate o bucata de zahar.

Fiindca fugea atat de sprinten, tata a botezat-o „Naluca”. Iar Naluca isi cunostea numele.

Toate vietatile din ograda: cainii, pasarile si pisicile erau acum dispretuite de noi. N-aveam alta grija decat de Naluca. ,,Ce face Naluca?” „Unde s-a ascuns Naluca?” „I-a dat cineva lapte astazi?” Asa a crescut in mijlocul nostru.

Tata spunea chiar ca s-a imblanzit prea repede. Parca ii parea rau ca o vede amestecandu-se laolalta cu toate animalele domestice si ca a uitat atat de repede libertatea padurii.

E adevarat ca uneori se oprea sub umbra nucilor din livada, cu urechile ciulite si cu narile umflate in vant. Mirosea adierile aduse din poienile codrului. Atunci, ochii ei erau mai umezi si pasea mai incet, cu botul in pamant. Naluca era trista. Nu mai raspundea la chemarile noastre. Nici nu voia sa se atinga de bucata de zahar pe care i-o intindeam in palma. Intr-o seara, cand cineva a uitat poarta deschisa, Naluca a fugit. A doua zi, culcusul era gol.

In zadar am cautat-o toti in gradina. In zadar am nadajduit ca poate se intoarce la donita cu lapte. Naluca plecase pentru totdeauna. Livada a ramas tacuta. Nu mai rasuna de fuga noastra, cand ne jucam de-a ascunsul cu puiul de caprioara.

Ne-am intors iarasi la jocul cu pisicile si cu cainii. Iar vietatile domestice parca spuneau:

„Vedeti? Tot la noi ati revenit. Numai noi suntem credincioase casei. Oricat ne alungati si ne chinuiti, noi ramanem aici, unde ne-am nascut si unde vom muri.”

Cu incetul, Naluca a fost uitata. 

Aseara, ma intorceam cu tata de la Prisaca Margineanului, prin padure.

Ziua cernuse o ploaie marunta. In frunze, picaturile atarnau ca stralucitori cercei de clestar. In razele soarelui jucau tantarii de aur. In afara de sunetul lor subtire de aripi, nu se auzea niciun zgomot. In toata padurea domnea o tacere mare si rece, ca intr-o biserica.

Deodata, in calea noastra, pe carare, a aparut o caprioara. Am tresarit si noi. A tresarit si ea. Era o aratare atat de neasteptata!

Tata a soptit:

- E Naluca!

Era, intr-adevar, Naluca. Fara sa-mi dau seama, am intins pumnul strans, asa cum o ademeneam altadata cu bucata de zahar ascunsa. Caprioara sovai oclipa. Se apropie, cu sfiala. Poale isi amintea si ca. Mai erau cativa pasi. Aproape sa-i netezesc botul umed. Sa-i prind gatul cenusiu. Sa-i mangai capul mic pe care si-l supunea dezmierdarilor odinioara. Cativa pasi inca. Doi. Unul ...

Si, deodata, Naluca nu se mai uita in ochii mei. Privi indarat, in codru. Se rasuci scurt, pe picioarele subtiri si zvacni in goana, spre adancul codrului. Inaintea noastra nu mai ramaneau decat crengile tremurand. Stropii din frunze, scuturandu-se ca lacrimile.

Mana intinsa dupa umbra ei a cazut neputincioasa.

Poteca padurii ni s-a parul deodata atat de trista! ... Iar inserarea parca s-a posomorat.