Bogatiile tarii noastre de George Calinescu

Imi place sa ma plimb prin paduri, rascolind cu piciorul mormanele de frunze cazute. Sunt paduri negre si drepte de brazi, imbatand cu mireasma rasinei, cele de stejari si fagi au infatisare mai arhaica, cu trunchiurile incalcita a ramurilor, cele de mesteanca sunt aeriene si rarefiate. Sunt paduri intunecate ca fierul, unele rosii ca arama, altele batand in alba ca platina ori argintul. Unele inabuse strigatul si par mute, altele fosnesc si vibreaza la ecouri. Ma-ncanta nu numai frunza cazuta si cetina, ci si arborii rupti sau doborati cu toporul, precum, de asemeni, trunchiurile retezate puse in stive. Lemnul e o fiinta vie, desi inerta, care traieste inca multa vreme dupa ce a fost depasit de radacini, de aceea grinzile de stejar ale casei, mesele grele si bancile, buturugile ce asteapta sa fie arse in soba, prin trosnetul si mirosul lor, imi dau iluzia de a ma reafla in mediu forestier.

Acum cateva veacuri codri impenetrabili acopereau campia dunareana de azi, iezurile, muntii. Toata Moldova din dreapta Siretului era o padure, in care coarnele cerbilor se amestecau cu crengile copacilor. Erau de fapt doua domnii: una in cetatea de scaun si alta in inima codrului. Desele cotropiri le confereau rostul de sistem defensiv. Dar padurea era totodata si averea tarii. In ea misunau vanatul, zimbrii, ursii, mistretii, rasii si celelalte jivine cu carnea dulce ori cu blanuri moi. In fine, ea toata era o substanta rara, care in chip de grinzi, de blani de stejar, de cherestea de brad dadea omului materia pentru constructie. Padurea e prolifica si se-ntinde, civilizatia noastra de azi ne sileste s-o gonim din locurile de aratura. Domolita si impinsa la minte ea ramane mereu bogatia inepuzabila a tarii noastre.

Imi plac, de asemenea, povarnisurile muntilor stancosi, feliile de piatra sau incolacirile ca de viscere ale rocii, fie in urma intaririi drojdiei oceanelor primordiale, fie a racirii lavei clocotite (…). Ma entuziasmeaza si stanca rosiatica pisata si carata cu vagoanele. Stiu ca piatra e impregnata cu metalul pe care omul il stoarce in cuptoare, crapand fieul. Sinele pe care calca rasunand locomotiva, locomotiva insasi, podul care bate din aripi, ciocanele, uneltele, pana la arcul cel fin, totul este extras din stanca.

Cu palaria in mana ca intr-un dom am stat intr-o mina de sare, palat feeric ai carui pereti minerii se parea a-i slefui cu niste masini spre a-i face si mai adamantini. Acea marmura zaharoasa era de fapt sarea, din care fabricile scot compusi chimici numerosi.

(…) Imi place in tara mea iarba grasa, care creste pe povarnisurile dulci ale muntilor, in palniile din regiunea muntoasa, si indeosebi acelea din Maramures si Moldova de nord, pe unde turmele de oi si cirezile de vaci par nemiscate ca niste flori albe pe un chilim verde.

(…) Campiile negre ale Baraganului arate cu tractoarele ma umplu de admiratie, stiind ca aruncand asupra acestei intinderi de infatisare cenusie si stearpa boabele de grau, vor iesi holdele si spicele. Am rupt ieri lipia calda si am muscat din ea.

Ma incanta rostogolirea nucilor si carnea vartoasa a gutuilor, aceste ofrande ale toamnelor tarzii. Mai mult decat gustul mierii, pretuiesc scurgerea ei inceata si voluptoasa de mineral lichid. Ea imi aminteste pasunea cu florile, zumzetul, harnicia anonima.

Miraculoasa harnicie a tarii noastre a evocat-o in chip magistral M. Sadoveanu, care a cantat bobul de grau, vinul si mierea, cerbul si pestele … Insa mierea nu curge de de la sine dns scorbura de pom si graul nu creste ca scaietii. Avutiile noastre nesecate sunt ascunse in piatra, apa, tarana si le descopera numai poporul cu mntea agera si manecile mereu suflecate.

George Calinescu