Inima lemnului

Am trecut pe sub poarta Maramuresului si am intrat in inima lemnului.

Erau acolo multe viori, si erau garduri si case, si foarte mult lemn, lemn pentru vant, ca la strangere sa se auda zvoana de cetina, lemn pentru barda, de sub care sa zboare pasare, lemn pentru bradul de nunta, etc.

Oamenii au patru ochi, doi pentru ei si doi pentru lemn. Lemnul are patru radacini: doua-n pamant si doua in oameni.

Lemnul nu moare acolo niciodata: iese din pamant, se umple cu verdea fierbinteala a frunzei. Se impreuneaza fag cu ulm si brad cu mesteacan. Apoi devine casa si gard, pod si roaba, chip de zeu sau unealta, intra in ploaie, in pamant, in om, se pulverizeaza si raman din ele doar germenii roditori ai altor paduri care cresc pe pamant, in cer ori in om.

Oamenii umbla printre copaci si-i asculta: cei din cer tac, cei din pamant vuiesc, in unii incoltesc viori pentru cantec, in altii incoltesc porti pentru oameni.

La Sapanta metamorfozele sunt la fel de grave ca pretutindeni. Fiecare om are un copac al lui, cu care e legat de ursitoare. Aici, in aceasta zona, fiecare om merge printre oameni, apoi printre copaci, vorbeste la fel cu unii, ca si cu altii, incet, rabdator cu ei, un grai pe care doar el il stie, fara sa-l fi invatat, caci s-au nascut gemeni.