Dialog despre anatomia sufletului

Viata psihica a omului reprezinta un sistem extraordinar de complex realizat de catre scoarta cerebrala, aceasta din urma aparand ca un organ specializat al comunicarii informationale de tip psihic.

Folosirea cuvantului ca factor terapeutic si dozarea emotiilor constituie o importanta autoterapie. Emotia puternica pune in miscare posibilitati ascunse, nebanuite ale organismului. Bucuria il ajuta pe om sa depaseasca greutatile. Enervarea ii incalzeste fortele, in schimb tristetea, teama distrug sau reduc energia vitala.

De incarcatura emotionala depinde adesea capacitatea noastra de munca si sanatate. Stapanindu-ne sentimentele, atingem mai repede telul propus. O gandire pozitiva, optimista poate directiona fortele organismului in apararea sanatatii sau in refacerea capacitatii de munca. Din pacate, multi oameni evita sau neglijeaza mijloacele fiziologice naturale pentru inlaturarea emotiilor negative si recurg la remedii indoielnice, cum ar fi un pahar de alcool, o tigara si, adesea, o tableta de tranchilizante.

In medicina psihosomatica, in psihiatrie, dar si in medicina generala, emotivitatea unui pacient, intensitatea starilor sale emotionale dupa un stimul au un rol deosebit de insemnat. Valorile tensiunii arteriale, ritmul cardiac si respirator, ba chiar constante biologice cum sunt: glicemia, timpul de cicatrizare a ranilor etc., depind de emotivitate, asa cum tot de ea depinde adesea si succesul unei interventii chirurgicale. Influenta fenomenelor psihice asupra evolutiei si aparitiei maladiilor este o problema studiata azi cu aceeasi seriozitate ca si influenta proceselor chimice, fizice ori bacteriene asupra organismului uman.

Rolul insemnat al traumelor psihice in aparitia multor boli a fost observat din cele mai vechi timpuri, la cele mai multe popoare pastrandu-se, ca de altfel si la noi, expresii tipice: “s-a imbolnavit de inima rea”, “a dat in galbenare de suparare”, mi s-a pus un of la inima de mahnire“, “mi s-a urcat sangele la cap de necaz” s.a.m.d.

Marele filosof Pitagora credea ca toate bolile se explica prin lipsa de armonie din om, iar elevul sau Empedocle din Agrigente afirma si el ca bolile sunt produse de aparitia unei forte psihice in om, forta pe care o numea “ura, discordia”. Ea avea rolul de a separa elementele constitutive ale corpului, iar sanatatea era datorata tocmai coeziunii elementelor contituente ale organismului uman prin energia psihica numita tot de el “dragoste, iubire”. Fortele psihice puteau fi declansate chiar de catre individ atat prin faptele sale bune, morale sau rele, cat si prin sentimentele sale bune sau rele.

Platon descrie procedeele psihoterapeutice aplicate de medicii geto-dacilor pentru vindecarea sufletului prin “vorbe frumoase care fac sa nasca in suflete intelepciunea”. Se vede, asadar, ca medicii geto-dacilor au intuit originea psihosomatica a tuturor bolilor organice si aplicau psihoterapia, adica descantecele.

Astazi este dovedit cu rigurozitate stiintifica faptul ca toate functiile organelor noastre sunt reglate, corectate, modulate, deci supuse controlului activitatii cerebrale superioare. Nu exista functii izolate in organismul uman, toate sunt in corelatie unele cu altele si aceasta corelatie se face prin intermediul scoartei cerebrale. De aici rezulta ca toate functiile organismului pot fi influentate de activitatea scoartei cerebrale si invers. La animal exista doar un singur sistem de semnalizare pentru reprezentarea simplista a mediului extern. La om a aparut in plus al doilea sistem de semnalizare, pus in functiune de “semnalul semnalelor” care este cuvantul.

Traumele afective realizate frecvent cu ajutorul cuvantului pot dezechilibra activitatea nervoasa superioara, insotite de multiple tulburari viscerale: hipertensiune arteriala, boala ulceroasa, crize de inima etc.

Reluandu-se arcul reflex, cuvantul, care anterior a fost folosit ca o arma distructiva, determinand stari si sentimente negative, poate fi utilizat ca factor terapeutic, reparator. Si astfel nu numai medicina, care da cuvantului putere de medicament, folosindu-l in psihoterapie, dar si noi, oamenii, in mod firesc simtim nevoia sa adresam cuvinte calde de mangaiere, cuvinte de incurajare, de compasiune si consolare, cuvinte tandre sau pline de omenie, de iubire sincera unui confrate aflat in suferinta, unui bolnav sau unui deznadajduit. Prin cuvantul calm si odihnitor aducem pace intr-un organism ravasit de boala, de spaima, de neincredere sau insingurare.

Realizam de cele mai multe ori miracolul tamaduirii sau un suprem gest profilactic pana la interventia calificata a medicului, folosind doar cateva clipe simple, dar calde, de omenie si incurajare.

Revenind la importanta din ce in ce mai mare pe care o are astazi in lume mantuirea tehnica a cuvantului in stiinta vindecarii, cel mai adesea se recurge la metode de tratament psihologic si care nu se aplica numai in tulburarile de natura psihogena la subiectii psihotici sau nevrotici, ci si la cei cu dificultati de adaptare: copii, adolescenti sau adulti.

Trebuie abordate, neaparat, aspecte precum: “diversitatea umana si performantele psihosomatice”, “insertia sociala si relatiile interpersonale ca factori de sanogeneza”, “arta iubirii si starea de rau a necunoasterii”, “valoarea terapeutica a zambetului”.