Frunze şi toamnă

“Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.” Nichita Stănescu

Frunzele tale

Tudor Arghezi

Ca tine, pom cu-atât belşug de frunză,
Aştept un fir de vânt să mă pătrunză.
Frunzele tale sunt simţirea mea
Fremătătoare, ca şi ea.
Un simţământ, o frunză legănată,
Mişcându-se tot pomul dintr-o dată.

Tu câtă frunză ai şi câte crăci
Eu tot atâtea am, însă ascunse,
Când mă frământă îndoiala sunt
Înfiorat, din vârfuri până la pământ,
De unde alte ramuri se-mpereche
Şi caută o lume să iasă-ntr-însa, veche.

Frunză ruginie

Ioana Voicilă Dobre

Frunză, frunză ruginie, cine dorul tău îl ştie,
Înţelege de ce pleci pe ape şi pe poteci!

Frunză, ruginie doamnă, vine-n zborul tău o toamnă
Mănoasă şi generoasă şi se cuibăreşte-n casă!

Pică-n zborul tău alene, vara, adormind pe gene.
Pică visele brumate, la pământ, înspăimântate!

A fost odat' ca niciodat'-o frunză

Robert Desnos

A fost ca niciodat'-o frunză
A fost ca niciodată-o frunză cu liniile ei.
Linia vieţii
Linia norocului
Linia inimii.

A fost ca niciodat'-un ram la capătul frunzei,
Linie bifurcată, semn al vieţii
Semnul norocului
Semnul inimii.

A fost ca niciodat' la capătul ramului un copac.
Un copac vrednic de viaţă
Vrednic de noroc
Vrednic de inimă.

Inimă gravată, împunsă, străpunsă.
Un arbore pe care nimeni nu l-a văzut vreodat'.

Au fost ca niciodată rădăcini la capătul arborelui.
Rădăcină, semn al vieţii
Viu semn al norocului
Viu al inimii.

La capătul acestor rădăcini se afla Pământul.
Pământul, pe scurt.
Pământul cât se poate de rotund.
Pământul singur pe întreaga întindere a cerului.
Pământul.