Univers de copil

A+ R A-


Mica sirenă - de Hans Christian Andersen - partea II

 

mica sirenaEa îi auzea pe pescari spunând mult bine de tânărul prinţ şi atunci se bucură că-i scăpase viaţa, cu toate că el nici nu ştia de dânsa. Iubirea ei pentru oameni creştea din zi în zi şi din zi în zi tot mai mult dorea să se apropie de ei. Lumea lor îi părea mult mai întinsă decât a ei, apoi, oamenii ştiau să străbată marea cu corăbiile lor, să se urce pe munţi, deasupra, până dincolo de nori. Ei aveau câmpii verzi şi păduri nemărginite. Surorile ei nu ştiau să-i spună despre toate câte ar fi vrut ea să afle, întrebă atunci pe bunica ei care cunoştea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvânt, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor".

- Dar dacă oamenii nu se îneacă, întreabă tânăra prinţesa, trăiesc ei veşnic? Nu mor şi ei ca noi?

- Fără-ndoială, răspunse bătrâna, mor şi ei, şi viaţa lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi trăim uneori şi trei sute de ani şi când încetăm de a mai fi, ne prefacem în spumă, căci în fundul mării nu sunt morminte pentru corpuri neînsufleţite. Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea totul e sfârşit. Noi suntem ca trestiile verzi, odată tăiate, ele nu mai înverzesc niciodată. Oamenii însă au suflet care trăieşte veşnic, care trăieşte şi după ce corpul lor s-a prefăcut în ţărână. Sufletul acesta se înalţă în văzduh până la stelele care lucesc şi, precum ne ridicăm noi din fundul apelor, ca să vedem locurile unde trăiesc oamenii, aşa şi ei se înalţă în lumi încântătoare unde niciodată nu pot ajunge noroadele mării.

- Dar de ce n-avem şi noi suflet nemuritor? zise mica sirenă mâhnită. Aş da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca să fiu şi eu fiinţă omenească, o zi, numai o zi şi să mă pot ridica pe urmă în împărăţia cerurilor.

- Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise bătrâna. Noi suntem mult mai fericiţi aici în fundul mării decât sunt oamenii acolo sus.

- Va trebui dar să mor într-o zi şi să mă prefac în spumă, pentru mine n-au să mai fie nici şoapte de valuri, nici flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca să dobândesc suflet nemuritor?

- Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinţă. Ar trebui ca un om să simtă pentru tine o iubire fară margini, sa-i fii mai scumpă decât tatăl şi mama lui. Atunci când, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul şi inima lui, un preot i-ar pune mâna lui dreaptă în mâna ta şi el ţi-ar făgădui credinţă veşnică, numai atunci sufletul lui s-ar împărtăşi şi ai putea şi tu să iei parte la fericirea oamenilor. Dar niciodată lucrul acesta nu se va putea întâmpla: ceea ce la noi, în mare, trece drept o frumuseţe, cum e coada ta de peşte, la ei pe pământ e ceva foarte urât. Săracii oameni! Ca să fie frumoşi ei îşi închipuie c-au nevoie de două proptele grosolane pe care le numesc picioare!

Mica sirenă oftă cu amar, uitându-se la coada ei de peşte.

- Să fim vesele! zise bătrâna, să jucăm şi să petrecem cât mai mult în cei trei sute de ani cât avem de trăit. Asta e o bucăţică bună de timp, o să ne odihnim cu-atât mai bine pe urmă. În astă seară e bal la curte.

Nu se pot închipui pe pământ minunaţiile de pe-acolo. Sala cea mare de joc era toată de crystal. Mii de scoici mari, aşezate de-o parte şi de alta, umpleau sala c-o lumină albăstruie şi prin pereţii străvezii împrăştiau lumina asta şi-n mare de jur-împrejur. Se vedeau înotând nenumăraţi peşti, mari şi mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul şi ca argintul.

În mijlocul sălii curgea un râu larg în care jucau delfinii şi sirenele în sunetul glasului lor fermecător. Nimeni însă nu cânta mai frumos ca mica sirenă şi toată lumea o lăuda aşa de mult, că, pentru o clipă, bucuria asta o făcu să uite minunile de pe pământ. Curând însă îşi întoarse gândul, iar la vechile-i amărăciuni, la frumosul prinţ şi la sufletul lui nemuritor. Ieşi binişor din palat, depărtându-se de cântece şi de veselie şi se duse-n grădiniţa ei. De-acolo auzi strigătul de corn, ce străbătea prin apă:

- Acum pluteşte-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul şi din toată inima mea, acel spre care-mi sunt îndreptate toate gândurile mele şi căruia aş vrea să-i încredinţez fericirea vieţii mele. Aş face orice numai să fiu cu el şi să pot căpăta suflet nemuritor. Pe când joacă şi petrec surorile mele aici în palat, eu am să mă duc la vrăjitoarea mării de care-am avut atâta groază pâna azi. Ea va şti poate să-mi dea sfaturi şi să-mi vină în ajutor.

Şi ieşind din grădiniţa ei, mica sirenă se îndreptă spre vâltorile zgomotoase îndărătul cărora locuia vrăjitoarea. Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici un fir de iarbă nu creştea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenuşiu, se întindea până la o cotitură unde apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii şi înghiţea în adâncul ei tot ce putea prinde. Sirena se văzu silită să străbată aceste groaznice vâltori ca să ajungă în ţinuturile vrăjitoarei, a cărei casă se afla în mijlocul unei păduri ciudate. Toţi copacii şi toate tufişurile nu erau decât polipi, jumătate animale, jumătate plante: păreau că-s şerpi cu sute de capete ce ieşeau din pământ. Ramurile erau nişte braţe lungi şi lipicioase şi în loc de degete aveau viermi care mişcau mereu. Braţele acestea se încolăceau peste tot ce puteau apuca şi nimic nu mai scăpa.

Mica sirenă, îngrozită, ar fi vrut să se întoarcă, dar gândindu-se la prinţ şi la sufletul omenesc, îşi luă inima în dinţi, îşi strânse în jurul capului părul ei lung, ca să n-o poată apuca polipii, îşi încrucişă braţele pe piept şi înotă astfel repede ca un peşte, printre urăţeniile acelea, ce fiecare ţinea câte o pradă în braţe, ca în cleşte de fier, fie schelete albe de înecaţi, fie vâsle, lăzi sau oase de animale. Şi prinţesa înlemni de groază când văzu şi o mică sirenă sugrumată în încleştarea braţelor acestora.

În sfârşit ajunse la un loc deschis în pădurea aceasta, unde şerpi uriaşi se încolăceau, înfiorând privirea cu pântecele lor gălbui. În mijlocul deschizăturii acesteia era casa vrăjitoarei, făcută toată numai din oasele înecaţilor. Acolo vrăjitoarea, stând pe-o piatră mare, dădea de mâncare unui broscoi, cum dau oamenii la canari să mănânce zahăr. Ea zicea că şerpii aceia scârboşi sunt puişorii ei şi-i plăcea să şi-i încolăcească peste pieptul ei care semăna cu un burete de mare.

- Ştiu ce vrei, zise ea, văzând pe mica sirenă. Dorinţa ta e o nebunie, totuşi, voi face să ţi se împlinească, dar ştiu că asta are sa-ţi aducă nenorocire. Tu vrei să scapi de coada ta de peşte şi s-o înlocuieşti cu cele două proptele cu care umblă oamenii şi asta pentru ca să te iubească prinţul, să te ia de soţie şi să-ţi dea suflet nemuritor. Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspăimântător care făcu să cadă şi broscoiul şi şerpii.

- În sfârşit, bine-ai făcut c-ai venit. Mâine, la răsăritul soarelui, ar fi fost prea târziu şi ar fi trebuit să mai aştepţi încă un an. Am să-ţi pregătesc o băutură pe care o s-o duci pe pământ înainte de revărsatul zorilor. Te-aşezi pe ţărm şi o bei. Îndată coada ta o să se subţieze şi o să se desfacă în două, în ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare". Dar să ştii că asta are să te doară, ca şi cum te-ar tăia cineva c-o sabie ascuţită. Toată lumea se va minuna de frumuseţea ta, vei păstra mersul tău uşor şi lin, dar fiecare pas te va sângera şi îţi va pricinui dureri, ca şi cum ai călca pe vârfuri de ace. Dacă tu vrei să înduri toate suferinţele astea, mă învoiesc să-ţi dau ajutor.

- Le voi îndura, zise sirena cu glas tremurat, gândindu-se la prinţ şi la sufletul nemuritor.

- Dar ţine bine minte, urmă vrăjitoarea, că odată schimbată în fiinţă omenească, nu te vei mai putea face iar sirenă! Niciodată nu vei mai revedea palatul tatălui tău şi dacă prinţul, uitând de tatăl şi mama lui, nu te va iubi din tot sufletul şi inima lui şi nu te va lua de soţie în faţa unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodată nu vei putea dobândi. În ziua când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi şi tu nu vei mai fi decât puţină spumă pe culmea valurilor.

- Mă învoiesc, zise printesa, albă ca de ceară.

- Atunci, dacă-i aşa, răspunse vrăjitoarea, află că trebuie să mă plăteşti, şi eu nu-ţi cer puţin lucru. Glasul tău e cel mai frumos dintre toate cele din fundul mării: tu crezi că farmeci pe prinţ cu el, dar eu tocmai glasul tău ţi-l cer ca plată. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în schimbul acestei băuturi de preţ, căci pentru ca să aibă leac, trebuie să pun în ea sânge de-al meu.

- Dar dacă tu îmi iei glasul, întrebă mica sirenă, ce-mi va mai rămâne?

- Faţa ta frumoasă, răspunse vrăjitoarea, mersul tău uşor şi lin şi ochii tăi fermecători, asta-i de-ajuns ca să răpesti inima unui om. Haide! Fă-ţi curaj! Scoate limba să ţi-o tai şi îţi voi da băutura.

- Fie! răspunse prinţesa.

Vrăjitoarea îi tăie limba şi biata copilă rămase mută.

Apoi vrăjitoarea puse căldarea pe foc, ca să fiarbă băutura fermecată.

- Bun lucru e curaţenia, zise ea luând un mănunchi de vipere ca să cureţe căldarea. Şi făcându-şi o tăietură pe piept, lăsă sângele ei negru să curgă în căldare.

Ieşi un fum gros, făcând fel de fel de figuri ciudate, îngrozitoare. În fiecare clipă, bătrâna arunca mereu câte ceva în căldare şi când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata băutura, părea că-i apă limpede.

- Iat-o, zise vrăjitoarea, după ce-o turnă într-o sticluţa. Dacă polipii ar umbla să te înhaţe când vei trece prin pădurea mea, n-ai decât să le arunci o picătură din băutura asta şi braţele şi degetele lor vor sări în mii de bucăţi.

Sfatul acesta era zadarnic, căci polipii, numai zărind băutura ce lucea ca o stea în mâna sirenei, se dădeau în lături speriaţi. Astfel, trecu ea prin pădure şi peste vâltorile zgomotoase.

Când ajunse la palatul tatălui ei, luminile din sala cea mare erau stinse. De bună seamă că toată lumea dormea şi ea nu îndrăzni să intre. Nu le mai putea vorbi. Şi, în curând, trebuia să-i părăsească pentru totdeauna. I se frângea inima de durere. Se strecură în grădină, culese câte o floare din fiecare brazdă a surorilor ei, trimise, din vârful degetelor, mii de sărutari palatului şi se ridică deasupra apei.

Nu răsărise încă soarele când ea văzu palatul prinţului. Luna lucea pe cerul senin. Se aşeză pe mal şi sorbi băutura. Simţi ca şi cum o sabie tăioasă i-ar fi despicat trupul, leşină şi rămase ca moartă. Soarele se ridicase mult deasupra mării când ea se deşteptă în junghiurile unor dureri cumplite. Dar, înaintea ei, stătea frumosul prinţ, care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena îşi plecă ochii în jos şi văzu că nu mai avea coadă de peşte, ci în locul ei erau două picioare albe şi frumoase.

Prinţul o întrebă, cine e şi de unde vine. Ea îl privi cu un aer blând şi trist, fără a putea scoate un cuvânt. Tânârul atunci o luă de mână şi o duse la palat. Fiecare pas, după cum îi spusese vrăjitoarea, îi pricinuia dureri cumplite, totuşi fiind la braţul prinţului, ea urcă, uşoară ca un fulg, scara cea de marmură şi toată lumea se minuna de mersul ei lin şi mlădios. Fu îmbrăcată în mătase şi în zabranic scump şi ochii tuturor o sorbeau şi nu se mai săturau privind frumuseţea ei. Cu toate acestea, ea tot mută rămânea. Roabe, îmbracate în aur şi mătase, cântau în faţa prinţului vitejiile strămoşilor lui, ele cântau frumos şi prinţul le lăuda, zâmbind gingaşei copile.

"Dac-ar şti, îşi zicea ea în gând, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!"

Când tăcură cântările, roabele jucară în sunetul unei muzici fermecătoare. Dar când începu a juca mica sirenă, ridicând braţele-i albe si ţinându-se numai în vârful picioarelor, aproape fără să atingă pământul, pe când ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul roabelor, toţi fură cuprinşi rapid de farmecul acesta nespus. Prinţul porunci ca ea să nu-l mai părăsească niciodată şi-o îngădui să doarmă la uşa lui, pe o pernă de catifea. Lumea însa nici nu bănuia suferinţele ce îndurase ea jucând.

A doua zi prinţul o îmbrăcă într-un costum de paj pentru ca ea să-l poată urma călare.

Străbătură astfel împreună pădurile înmiresmate şi se urcară în munţi înalţi. Sirena râdea, deşi numai ea ştia cât suferea.

Noaptea, când toată lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmură până la malul mării, unde-şi răcorea în apa rece, picioarele ce-i ardeau şi toate amintirile copilăriei o împresurau atunci.

Într-o noapte, zări pe surorile ei ţinându-se de mână. Ele cântau cu atâta întristare, pe când înotau că mica sirenă nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscând-o, ele îi povestiră câtă amărăciune le pricinuise ea. De-atunci, ele veneau în toate nopţile şi o dată aduseră şi pe bunica lor bătrână care de mulţi ani nu mai scosese capul din mare şi pe tatăl lor, regele mării, cu coroana lui de mărgean pe cap. Amândoi întinseră mâinile spre fata lor, dar nu îndrăzneau să se apropie de mal, cum făceau surorile ei.

Din zi în zi prinţul iubea mai mult pe mica sirenă, dar o iubea ca pe un copil draguţ şi bun, fără a se gândi s-o ia de soţie. Şi pentru ca ea să poată dobândi suflet nemuritor şi să nu fie într-o zi numai puţină spumă de mare, trebuia ca neapărat prinţul să o ia de nevastă.

- Nu mă iubeşti tu mai mult decât pe celelalte? iată ce păreau a-l întreba ochii bietei copile.

- Negreşit, răspundea prinţul, care îi înţelegea întrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte. Tu îmi eşti mai apropiată şi semeni cu o fată pe care am vazut-o într-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revăd vreodată. Aflându-mă pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la ţărm, lângă o mănăstire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tânără, mă găsi pe mal şi îmi scăpă viaţa, dar n-am văzut-o decât de două ori şi niciodată nu voi putea iubi pe alta decât pe dânsa. Ei bine, tu îi semeni aidoma şi uneori înlocuieşti chipul fetei acesteia în sufletul meu.

"Doamne, îşi zise în gând mica sirenă, el nici nu bănuieşte că eu l-am purtat pe valuri până la mănăstire şi l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeşte. Dar fata aceea e la mănăstire, nu iese niciodată de-acolo. Poate că o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi şi-i voi închina lui toata viaţa mea".

- Prinţul se însoară cu frumoasa fată a împăratului vecin, auzi ea într-o zi. El pregăteşte o corabie strălucitoare sub cuvânt că vrea numai să se ducă să vadă pe împăratul, dar adevărul e că el o să ia pe fata lui de soţie.

Aceste vorbe făcură pe mica sirenă să zâmbească: ea ştia mai bine ca oricine gândurile prinţului, deoarece el îi spusese: "Fiindcă doresc părinţii mei, mă voi duce să văd pe frumoasa prinţesă, dar niciodată ei nu mă vor putea sili s-o iau de soţie. Nu pot s-o iubesc. Ea nu seamănă, ca tine, cu tânăra fată de la mănăstire, mai degrabă te-aş lua pe tine de soţie, sărman copil găsit, cu ochi fermecători, cu toate că eşti mută".

Şi, sărutând-o pe frunte, prinţul plecă.

- Cred că n-ai teamă de mare, scumpă copilă, îi zise el când erau pe corabia care-i ducea.

Apoi el îi vorbi de furtuni şi de mare când e înfuriată, de peştii ciudaţi şi de tot ce găseau scafandrii în fundul apei. Vorbele acestea o făceau să zâmbească.

Cine cunoştea fundul mării mai bine decât ea?

La lumina lunii, pe când dormeau ceilalţi, ea, şezând pe marginea corabiei, îşi adâncea privirea în apa străvezie şi i se părea că vede palatul tatălui ei şi pe bătrâna bunică având ochii aţintiţi spre corabie. Într-o noapte, îi apărură surorile ei: ele priveau cu mâhnire şi îşi frângeau mâinile. Mica sirenă le chemă făcându-le semne şi îşi dădu silinţa să le facă a înţelege că totul mergea bine: dar în clipa aceea se apropie un marinar şi ele coborâră în adâncuri, lăsându-l să creadă că n-a văzut decât spumă de mare.

A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia împăratul vecin. Toate clopotele începură a suna, muzici cântau din înălţimile turnurilor şi soldaţii se puseră-n rânduri cu steagurile desfăşurate şi cu armele strălucitoare în bătaia soarelui. Fiecare zi era o sărbatoare: balurile şi petrecerile se ţineau lanţ, numai prinţesa nu venise încă de la mănăstire, unde se zicea ca a fost trimisă ca să înveţe toate îndatoririle împărăteşti. În sfârşit, sosi şi ea.

Mica sirenă era foarte nerăbdătoare de a vedea cât de frumoasă era prinţesa. I se împlini în sfârşit dorinţa asta: trebui să recunoască şi ea că niciodata nu văzuse chip mai frumos, faţă mai albă şi mai curată şi ochi mai adânc întunecaţi, un fel de albastru închis, ochi într-adevăr fermecători.

- Tu eşti! strigă prinţul când o zări, tu eşti cea care m-ai scăpat de la moarte acolo pe ţărm. Şi strânse în braţe pe logodnica lui care se înroşise toată. E prea multă fericire! urmă el, întorcându-se spre mica sirenă. Dorinţa mea cea mai vie s-a împlinit! Tu vei împărtăşi fericirea mea, căci tu ţii la mine mai mult ca toţi.

Copila mării sărută mâna prinţului, cu toate că-şi simţea inima zdrobită.

În ziua nunţii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia să moară şi să se prefacă în spumă.

Veselia domnea în tot ţinutul. Crainici vestiră logodna pretutindeni în sunet de trâmbiţe. În biserica cea mare, miresme ardeau în cătui de argint, preoţii legănau cădelniţele. Cei doi logodnici, ţinându-se de mână, primiră binecuvântarea marelui preot. Îmbrăcată în aur şi mătase, mica sirenă era de faţa la cununie, dar urechile ei n-auzeau cântările, ochii ei nu vedeau sfânta slujbă, nu se gândea decât la moartea ei apropiată şi la tot ce pierduse ea în lumea asta.

În aceeaşi seara cei doi tineri plecară pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile fâlfaiau, în mijlocul corabiei se aşezase un cort împărătesc de purpură şi de aur unde se pregătise un pat măreţ, pânzele se umflară şi corabia lunecă uşor pe marea liniştită.

Când noaptea se apropie, se aprinseră felinare de toate culorile şi marinarii începură a juca pe punte cu veselie. Mica sirenă îşi aminti atunci de seara când, pentru întâia oară, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse şi ea în joc, zburând cum zboară rândunica, încât uimi pe toţi cu jocul ei nemaivăzut vreodată. E cu neputinţă însă a spune ce se petrecea în inima ei. Pe când juca, ea se gândea la acela pentru care părăsise rudele şi lumea ei, îşi jertfise glasul fermecator şi suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urmă noapte când mai respira acelaşi aer cu el, când mai privea marea adânca şi cerul înstelat.

Noapte veşnică, noapte fără vise o aştepta, fiindcă n-avea suflet nemuritor. Pâna la miezul nopţii ţinură jocul şi veselia pe corabie şi ea juca si râdea, cu moartea-n suflet.

Apoi, prinţul şi prinţesa se retraseră în cortul lor. Totul intră în tăcere şi rămase în picioare numai marinarul care era la cârmă. Mica sirenă, rezemată cu braţele-i albe pe bordul corabiei se uita spre răsărit unde se iveau zorile. Ea ştia că prima rază de soare o va ucide.

Deodată surorile ei ieşiră din mare, albe ca şi dânsa. Părul lor lung nu mai fâlfâia în vânt: fusese tăiat.

- L-am dat vrăjitoarei, zisera ele, pentru ca să-ţi vină în ajutor şi să nu mori în dimineaţa asta. Ea ne-a dat cuţitul acesta, vezi ce ascuţit e. Înainte de a răsări soarele, trebuie să-l împlânţi în inima prinţului şi când sângele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni şi se vor schimba într-o coadă de peşte. Te vei face iarăşi sirenă, te vei coborî în apă cu noi şi numai peste trei sute de ani vei muri şi te vei preface în spumă de mare. Dar grăbeşte-te, căci clipa când soarele va răsări, trebuie ca unul din voi să moară. Ucide-l şi vino cu noi! Vezi tu dunga aceea roşie în faţa noastră? Peste câteva clipe soarele se va ivi şi totul va fi sfârşit pentru tine.

Apoi, oftând adânc, se cufundară în valuri. Mica sirenă dădu la o parte perdeaua de la cort şi văzu pe tinerii prinţi adormiţi. Ea se apropie încetişor de dânşii, se aplecă şi puse o sărutare pe fruntea celui pe care-l iubise atăt de mult. Apoi, întorcându-şi privirile spre răsăritul care se înroşea din ce în ce, se uită când la cuţitul tăios, când la frumosul prinţ, ce rostea în vis numele soţiei lui, ridică arma cu o mână tremurătoare, dar cuţitul îi căzu din mână. Mica sirenă se mai uită o dată la prinţ şi se aruncă în mare, unde-şi simţi corpul topindu-se în spumă.

În clipa aceea soarele ieşi din valuri. Razele-i calde şi binefăcătoare cădeau pe spuma rece şi mica sirenă nu se simţea încă nimicită. Ea văzu soarele strălucind, norii de purpură şi pe deasupra ei plutind mii de fiinţe străvezii din lumile cereşti. Glasurile lor cântau aşa de dulce şi aşa de tainic că nici o ureche omenească n-ar fi fost în stare să le-audă, cum nici de văzut ochiul pământesc nu le-ar fi putut vedea. Copila mării băgă de seamă că şi ea avea trup la fel ca fiinţele acelea şi că, încet-încet, se lămurea din spumă.

- Unde sunt? întrebă ea cu un glas în care nu mai era nimic pământesc.

- La Fetele cerului, răspunseră celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor şi nici nu-l pot dobândi decât prin iubirea unui om, veşnicia vieţii lor atârnă de puterea altuia. Ca şi sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi zburam în ţările calde, unde aerul otrăvit omoară pe oameni, le ducem răcoarea binefăcătoare şi răspândim în aer miresmele florilor. Pretutindeni pe unde trecem, ducem sănătate şi voie bună şi numai după ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim suflet nemuritor şi putem să ne bucurăm şi noi de veşnica fericire omenească. Biată mică sirenă, tu ai făcut din toată inima aceleaşi sforţări, ca şi noi. Ca şi noi ai suferit şi ai ieşit învingătoare din toate încercările, tu te-ai ridicat pâna la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decât de tine ca să poţi, dupa trei sute de ani, dobândi suflet nemuritor prin faptele tale bune.

Şi mica sirenă, ridicându-şi braţele spre cer, simţi pentru întâia oară că i se umplu ochii de lacrimi.

Zgomote de veselie se auziră din nou pe corabie. Sirena văzu pe prinţ şi pe frumoasa lui soţie cum se uitau cu înduioşare la clocotul de spumă, ca şi cum ar fi ştiut că ea se aruncase în valuri. Nevazută, ea săruta fruntea prinţesei, îl mângâie pe prinţ şi apoi se înăltă cu Fetele cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.

 

Addthis

Articole asemanatoare relatate:
Articole asemanatoare mai noi:
Articole asemanatoare mai vechi:

Toamna George Cosbuc

Toamna George Cosbuc

Toamna - George Coşbuc   Toamna târziu,În noaptea cu lună,Cum vâjâie codruŞi geme, şi sună!

De vorba cu ceasornicul

De vorba cu ceasornicul

De vorba cu ceasornicul “Intrebuinteaza-ti bine timpul!” Deasupra scrinului, la perete, atarna un ceasornic vechi. Mica Marioara sta inaintea lui si se uita ganditoare la el. In sfarsit ii zise: “Spune-mi ceasule...

Manastirea Cozia descriere lit…

Manastirea Cozia descriere literara

Manastirea Cozia - descriere literara Urmam o cotitura a Oltului si, dupa un scurt pe sosea, Cozia se arata, cu cele trei turnuri ale sale si zidul alb, dres...

Poezia Broscuta

Poezia Broscuta

Poezia - Broscuta   Va oferim spre lectura poezia “Broscuta” scrisa de catre Emil Doria.   La camin, in gradinita, S-a ivit un pui de broasca. Tica-si spune: - “Numai Nita Ar putea sa-l recunoasca.” - “Nitule, ii...

Ghiocei felicitari animate

Ghiocei felicitari animate

Ghiocei - felicitari animate   S-a ivit un ghiocel si-a suras la primavara si pe fata noastra-aduce zambet si lumina iarasi. Daca doriti sa trimiteti in prag de primavara o felicitare animata...