Legenda cocosului lusitan sau cocosului de Barcelos

Asezarea Barcelos are o bogata istorie. Aici a fost sediul primului conte al Portugaliei (1298) si a primului duce de Braganza (1442), dinastie care avea apoi sa domneasca in Portugalia.

Dar printre nenumaratele istorii legate de acest pamant cu oameni harnici si ospitalieri, un loc deosebit il ocupa legenda cocosului de Barcelos, un cocos la fel de celebru ca cel galic.

De astfel, mai fiecare popor are o istorie cu un galinaceu. Noi, in afara acelei minunate pungute cu doi bani, avem inca multe elemente in arta noastra populara legate de acest personaj, care a intrat de mult ca motiv zoomorf intre elementele caracteristice ale ceramicii romanesti din importantul centru al olaritului romanesc din Horezu.

Legenda cocosului de Barcelos spune ca intr-o buna zi, dis de dimineata, locuitorii asezarii se trezira in larma unei vesti despre o crima savarsita de un necunoscut care reusise sa se face nevazut.

Nu dupa mult imp, isi facu aparitia in localitate un om tacut si modest imbracat, venit din Galitia, asupra caruia cazu imediat banuiala. Autoritatile se hotarara sa-l aresteze, cu toate protestele bietului om care sustinea intruna ca este nevinovat. Nimeni nu avea timp sa-l auda, nimeni nu voia sa creada ca acest om nu are niciun amestec cu cele intamplate. In plus de asta, autoritatile au hotarat, nici mai mult, nici mai putin, ca acesta sa fie spanzurat!

In drumul spre locul unde trebuia sa fie spanzurat, si inainte de fatidicul moment, omul a avut dreptul, asa cum era traditia, la o ultima dorinta. Dorinta acestuia a fost sa fie pus fata in fata cu judecatorul care il condamnase. Respectandu-i-se dorinta, acesta a fost dus la locuinta judelui, care in acel moment facea o petrecere cu prietenii.

Omul din Galitia ceru indurare si-i spuse judecatorului – enervat ca fusese deranjat – ca-si facea pacate cu un biet sarantoc nevinovat.

Vazand ca toti cei de fata rad si ca nu ii dau crezare, omul se uita cu jind spre masa imbelsugata si, aratand spre un cocos fript ce statea intr-o tava cu picioarele in sus, dupa ce inghiti in sec, si se sterse cu dosul palmei pe la gura zise mesenilor: « E la fel de sigur ca eu sunt nevinovat, ca si acest cocos care va canta cand voi fi spanzurat! ».

Dupa ce mesenii s-au uitat uimiti unii la altii, mesenii au izbucnit in ras. Batjocura celor ghiftuiti si ocarile lor nu mai conteneau. Dar cum, vorba aceea, nu se stie de unde sare iepurele, nimeni nu se mai atinse de cocos, cu toate ca toti cei din jurul mesei ii aruncau din cand in cand priviri hulpave. Fiecare brava mai mult ca celalalt, dar cocosul ramase neatins.

Si neprevazutul aparu. Ceea ce nimeni nu credea, dar toata lumea astepta, se intampla in momentul cand pelerinul este sub streang, cocosul fript se rostogoli in picioare pe tava, si trase un « Cucuriguuuuuuuu! » cat il tineau puterile de se cutremura incaperea si zornaira geamurile.

Judecatorul se dumiri cel dintai, se ridica de pe scaun si, brutos cum era, o lua la goana spre locul spanzuratorii, unde, bietul om era in streang, dar nodul refuza sa se innoade pentru a-i pune capat zilelor. Judele striga sa-l scoata din streang si apoi ii dadu drumul spunandu-i cu blandete, spasit, pelerinului, ca nu este vinovat si ca s-a produs o greseala, de care el singur si-a dat seama la timp.

Pelerinul cobora de pe esafod, si, cum ii sta bine calatorului cu drumul, se pierdu in departari, in timp ce multimea adunata ramase palavragind pana pe inserate in jurul spanzuratorii.

Asa a aparut mitul cocosului lusitan sau cososului de Barcelos.