Viata de familie si viata in doi

Desi matricea definitorie a existentei umane, viata in doi (barbat si femeie), desfasurata ca dialog si comuniune de cuplu, intima, procreativa, interactionala, valorica, morala si educativa, statuata in aproape toate societatile sub numele de casatorie sau cel putin de uniune libera, continua sa ramana in atentia cercetatorilor din diverse domenii (medical, demografic, psihologic, social, juridic etc.) ca o problema inca insuficient cunoscuta, stapanita si, in consecinta, cu un grad considerabil de imprevizibil in evolutie.

Impactul imprevizibilului in domeniul relatiilor conjugale are adesea consecinte psihologice, educationale, patologice si sociale de mare rasunet, ceea ce impune, pe cat posibil, limitarea acestuia si incercarea de orientare a vietii de familie. Aceasta presupune in primul rand dezvaluirea cauzelor si factorilor care explica si intretin armonia si dizarmonia conjugala, satisfactia si insatisfactia consortilor, stabilitatea si instabilitatea unei casatorii, cu alte cuvinte reusita sau esecul marital.

De ce un barbat si o femeie hotarasc sa-si uneasca destinele la un moment dat, de ce raman sau nu impreuna dupa scurgerea unui timp de convietuire, de ce unii par realizati si fericiti in consensul lor mutual, in vreme ce altii nu-si ascund deceptiile si amaraciunile, de ce unii se straduiesc sa disimuleze o nefericire crescanda, in vreme ce altii simuleaza o fericire ostentativa, de ce unii nu concep existenta decat prin “noi”, in vreme ce altii prefera sa-si conderve pe “eu” si pe “tu”, ca doua traiectorii paralele in cadrul unui drum comun? De ce unii isi doresc copii si altii traiesc “drama” parintilor ratati, cu copii-problema? Iata numai cateva dintre intrebarile ce asteapta dintotdeauna raspuns si la a caror elucidare poate contribui o abordare psihologica, psihosociala si terapeutic-educationala.

Enigma “vietii in doi” nu poate fi dezvaluita, desigur, decat pornind de la premisele uniunii intime si ulterior conjugale – alegerea partenerului(ei) si motivatiile sale profunde, autentice. Orice angajament personal si in primul rand conjugal rezulta dintr-o alegere constienta, deliberata, dar emana in cea mai mare parte din dorintele si afinitatile inconstiente “repetate” in persoana celui ales (L. Colonna).

Sistemul de trebuinte de relationare si comunicare intima, de cuplu, valorica si morala care caracterizeaza un partener se poate afla in raporturi de concordanta si consens mutual cu sistemul de trebuinte ale partenerului ales, dupa cum poate sa coincida doar partial cu acesta. Atractia in raport cu partenerul, preferinta, simpatia, admiratia, sentimentele de dragoste si uneori chiar pasiunea se contureaza si se consolideaza treptat in decursul interactiunii si intercunoasterii mutuale, prin raportare continua la “cheia motivationala”, a fiecarui partener, cu alte cuvinte, la trebuintele, aspiratiile si expectatiile sale proiectate in cuplu. Un raspuns la intrebarile: “Cat se potrivesc cei doi parteneri?”, “In ce masura sunt ei compatibili din punct de vedere psihologic?” nu poate fi formulat decat pe baza unei analize atente a motivatiilor reale si aparente privind parteneritatea intima si conjugala a trebuintelor si aspiratiilor constiente si inconstiente ale fiecaruia in raport cu celalalt, precum si a disponibilitatilor reale de a “intra si adopta” rolul partenerului asteptat, dorit, cautat. Satisfacerea reciproca a sistemelor de trebuinte privind parneteritatea sub toate aspectele ei (ca rol conjugal si parental) confera casatoriei durabilitate si sens, asigurand echilibrul psihic si fizic al celor doi consorti.

Admitand acest punct de vedere, problema compatibilitatii celor doua personalitati implicate devine o problema de echilibru interactional si intermotivational, ale carui legi pot fi la fel de bine similaritatea ori compensatia (complementaritatea) unor aspecte temperamentale, atitudinal-caracteriale, intelectuale, relationale si (de ce nu?) psihomorfologice.

Cat de mult isi corespund sotii din punct de vedere psihologic este, in primul rand, o chestiune care se evalueaza din perspectiva functionalitatii cuplului si nu a unei diagnoze exterioare fortate, care sa surprinda in tipare comportamentale “profilul personalitatii” fiecarui sot si sa opereze in consecinta o analiza a asemanarilor si deosebirilor, a asa-ziselor “potriviri” si “nepotriviri”. Posibilitatea emiterii unei prognoze maritale eronate este considerabila daca se bazeaza doar pe o astfel de diagnoza a personalitatii. De altfel, experienta vietii ne releva nenumarate observatii privind stabilitatea si “longevitatea” unor casnicii deosebit de “furtunoase”, “dinamice” si, uneori, aparent dizarmonice sub aspectul relatiilor conjugale, constituie din parteneri diferiti mai ales sub aspect temperamental si psihomorfologic, dupa cum nu putine sunt cazurile acelor casatorii prematur devitalizate sau chiar desfacute, desi cei doi parteneri prezinta similitudini comportamentale frapante.

O anumita corespondenta si complementaritate in planul ideilor, atitudinilor, conceptiilor si aspiratiilor, pe de o parte, si in planul comunicarii si comportamentului intim – de cuplu, pe de alta parte, ni se par a fi elemente esentiale ale reusitei, stabititatii si satisfactiei maritale. Aceasta corespondenta a vietii de cuplu, afectiva, intima si ideatica, asigura echilibrul balantei interactionala in cuplu si ofera partenerilor posibilitatea unei intermodelari reciproc satisfacatoare. In acest sens, unul din “secretele” fericirii conjugale pare sa fie capacitatea unui cuplu de a se crea si recrea continuu, ca o unitate duala, in interiorul careia cele doua personalitati angajate se afirma, se dezvolta si se satisfac una prin intermediul celeilalte, se interasimileaza si interconditioneaza psihologic, ceea ce confera sens si valoare uniunii conjugale. Aparitia copiilor constituie nu numai o obiectivitate a resurselor creative biologice ale cuplului, cat mai ales o expresie a necesitatii de consens si realizare psihologica si sociala a acestuia. Copiii si educatia lor reprezinta sansa unica a validarii stabilitatii si satisfactiei intercreatiei conjugale, ocazioneaza si activeaza concomitent eventualele “fisuri” si “aspecte” ale acestei relatii interpersonale.

Abordat din aceasta perspectiva, cuplul conjugal ne apare ca o modalitate de creatie interpersonala desfasurata simultan in plan biologic, psihologic si social. Dragostea, inteleasa ca mod de comunicare completa si profunda intre un barbat si o femeie, este nu numai o conditie, ci si efect al creatiei interpersonale in cuplu, ea conditionand perpetuu maturizarea si dezvoltarea celor doua personalitati, devenind sens si expresie ale realizarii acestora ca fiinte umane inteligente si creative. Dragostea insasi se ridica de la semnificatia ei primara de traire si sentiment de plenitudine, satisfactie si securitate conferit de persoana iubita, la semnificatia sa de atitudine si comportament creativ de tip afectiv-intim, ce se dezvaluie in adevarata sa dimensiune si calitate in conduita de rol marital. Dragostea devine in cuplu masura si “recompensa” realizarii “rolului conjugal”, fiind totodata si una din explicatiile reusitei sau nereusitei indeplinirii acestui rol.

Metamorfozele iubirii in decursul unei casnicii sunt implicate in insusi actul devenirii acesteia, ca act de creatie interpersonala. Pe masura ce se descopera, se acomodeaza si se descopera, se acomodeaza si se asimileaza reciproc, pe masura ce-si creaza modalitati comune de interactiune cu mediul, individualizandu-se ca nucleu coeziv si corent, pe masura ce partenerii devin tot mai mult “noi”, iubirea capata forme de manifestare si continuturi noi in sensul profunzimii si durabilitatii atasamentului. “Dragostea face casnicie este, in cele din urma, tot atat de imposibila ca si casnicia fara dragoste. Ele sunt impreuna ca floarea si fructul.” (F. Kunkel)