Întrecerea de Mircea Sântimbreanu

Vă oferim spre lectură povestirea Întrecerea de Mircea Sântimbreanu.

În dimineaţa aceea - ca în fiecare zi - de cum se întâlniseră, începură să-şi măsoare urechile. Şi, ca în fiecare zi, tot de aci se iscase sfada:

- Am cele mai mari urechi din lume, mormăise puiul de elefant, ţopăind greoi în jurul celorlaţi, mişcându-şi urechea în nasul lor.

- Mari, dar zdrenţuite şi murdare, se înfierbântă iepuraşul. Parcă sunt tăvălite în cenuşă. Uită-te la urechea mea, se lăudă el. E prelungă ca o sabie şi catifelată ca un pămătuf de trestie.

- Da, dar e uscată ca o păstaie, spuse răutăcios măgăruşul. Priviţi-mă bine, urechi ca ale mele nu găseşti pe tot pământul: mari, dar totodată delicate şi puternice.

Micuţă şi curată ca un pahar, fetiţa se oprise pe o bancă din apropiere. Asculta fără să vrea vorbele celor trei şi, ruşinată, îşi pipăia urechile ei mici ca doi bănuţi de aramă. Cei trei nu se sinchisiseră de fetiţă. Îşi urmau şi mai arţăgoşi sfada.

- Şi nu e vorba numai de mărimea urechilor, vorbi puiul de elefant, deşi dacă le-aş întinde, aş putea fi confundat cu un avion gata de zbor. Urechile mele au cel mai fin auz: când mi-e sete, eu aud clipocitul unui izvor de la o poştă.

- Ia te uită cu ce se laudă, i-o reteză iepurele. Cine nu ştie că noi avem cel mai bun auz? Eu, dacă vrei să ştii, aud până şi foşnetul unui fir de iarbă... şi încă în somn!

Măgarul nu se lăsă nici el mai prejos. Coama i se zbârli de mândrie şi răcni:

- Sst! Auziţi un fâsâit? Nu vă speriaţi, e umbra unei păsări alunecând peste fâneaţă.

- Eşti un lăudăros, spuse iepuraşul. Nu se aude nimic.

- Şi tu eşti un mincinos, ripostă măgăruşul, zvâcnind din coadă, gata de bătaie.

- Uşurel-uşurel, îi potoli elefănţelul, făcându-şi vânt cu urechile. Ştiţi ce? Haideţi să facem o întrecere. Şi cum tocmai dăduse cu ochii de fetiţa ce stătea sfioasă pe bancă, îi spuse:

- Vrei să fii tu judecătorul nostru? Să hotărăşti cine dintre noi trei aude mai bine. Cum vei spune tu, aşa să fie.

Uite, încep cu... Faceţi linişte! tună puiul de elefant şi, lipindu-şi urechea de un copac, închise ochii. Nu se auzea nimic, dar mormăi mulţumit:

- Mda-mda... Când am plecat de acasă, explică el vesel fetiţei, am uitat uşadeschisă. O aud cum scârţâie, bătută de vânt. Ei, ce zici? Nu-i aşa că am oureche grozavă? Şi, ţopăind greoi, nu mai contenea să se laude.

- Acum e rândul meu, i-o tăie scurt iepuraşul. Tăcere! Urechile lui parcă tremurau. Apoi, deodată, izbucni bucuros: Sigur că da... E ceasul de acasă! A  bătut ora două... îi aud perfect ticăitul. Şi, adresându-se fetiţei: Ce părere ai despre urechea mea?

Fetiţa nu răspunse nimic, căci măgăruşul tocmai cerea linişte. Îşi roti untimp urechile păroase, de parcă ar fi fost prinse în şuruburi, apoi trase un răget triumfător:

- Auziţi! E sfârâitul laptelui pe plită. L-am pus la fiert şi acum dă în foc...

- Ei, ce părere ai? Cine a câştgat? o întrebară tus trei într-un glas.

Fetiţa nu răspunse dintr-o dată. Se uită mirată la cei trei, care aşteptau nerăbdători să-şi spună părerea.

- Aveţi toţi trei un auz foarte prost, spuse ea liniştită.

- Cum aşa? N-am auzit eu pocnetul uşii de acasă, bătută de vânt? Ştii tu unde e casa mea?

- Eu locuiesc şi mai departe, se miră iepuraşul. Şi n-am auzit tic-tacul pendulei?

- Şi eu, ripostă măgăruşul. Ce? E lucru uşor să auzi sfârâitul laptelui peplită tocmai de dincolo de deal?

Fetiţa nu se tulbură. Întrebă la fel de liniştită:

- Şi atunci cum de n-aţi auzit că mamele voastre vă strigă şi vă caută prin toată pădurea?

- Hehe, râse elefănţelul. Am auzit, cum să nu aud...

- Pentru asta nu trebuie cine ştie ce ureche, adăugă iepuraşul...

- Îţi închipui că n-am auzit? Ha! Mă faci să râd. Asta aud toată ziua, aude toată pădurea, vorbi măgăruşul.

Fetiţa se ridică să plece.

- Ei, stai! Unde pleci? întrebară toţi trei.

- Acasă!

- De ce? Casa ta e la doi paşi şi am fi auzit perfect, nu te-a strigat nimeni.

- Ai auzit tu ceva?

- Absolut nimic. Nimeni nu te-a chemat, se miră şi iepuraşul.

- Atunci înseamnă că eu am un auz mai bun ca al vostru, spuse fetiţa. Eu aud înainte de a fi strigată. Şi se depărtă. Cei trei se priviră prosteşte şi, nu ştiu cum, urechile lor pleoştite păreau că se micşorează din ce în ce. Până şi urechile elefantului păreau acum mai mici, mult mai mici, ca nişte bănuţi de aramă.