Pansamentul salvator – Venetia, gondole si piloni de lemn

Va oferim spre lectura povestirea „Pansamentul slavator” scrisa de Nikolai Osipov, inclusa in volumul „Din lumea vrajita a plantelor.”

Minunat oras e Venetia-Italia! Aici, in locul strazilor sunt canale, in loc de autoturisme – glondole. Podurile sunt mai numeroase decat trotuarele si caile de acces pentru pietoni. Iar palatele de marmura ce se oglindesc in apa impresioneaza intr-atat incat atrag turistii din lumea intreaga.

Dar venetienii au platit scump frumusetea orasului lor. Venetia a fost cladita pe insule. Contactul cu apa a avut insa un efect vatamator asupra cladirilor. Nisipul ud e moale ca gelatina. Durezi casa si ea se-nfunda incetul cu incetul. Pentru a fixa solul, venetienii au fost nevoiti sa bata in pamant, drept fundament, 400.000 de piloni de lemn. Pe acelasi piloni se sprijina acest maret oras.

Se stie insa ca lemnul putrezeste intr-un sol umed. Si totusi Venetia numara peste o mie de ani vechime.

De unde au primit atunci pilonii Venetiei atata durabilitate?

Trunchiurile si ramurile pomilor sunt acoperite cu scoarta aidoma pielii ce ne inveleste trupul. Atata timp cat scoarta ramane intacta, trunchiul e in siguranta. O data vatamata, insa, prin rani se strecoara sporii ciupercilor daunatoare sau isi fac loc bacteriile de putrefactie care prefac, incetul cu incetul, fibra lemnoasa in putregai.

E foarte rau, fireste, cand scoarta nu mai este intreaga, dar asta nu inseamna ca „ranitul” va muri neaparat. Depinde foarte mult de ce specie de copac e vorba. Intra in joc capacitatea acestuia de a se apara.

Atunci cand scoarta coniferilor e vatamanta, ele incep sa produca rasina, care contne terebentina si colofoniu. Terebentina fiind caustica distruge invadatorii, iar colofoniu lipicios acopera rana cu un „pansament” vindecator. De aceea rasina a capatat si denumirea de substanta datatoare de viata.

Multe daune aduc padurilor gandacii de lemn. Rasina insa apara coniferele si de acesti dusmani. Chiar daca gandacul izbuteste sa sape o galerie in trunchiul copacului, rasina il depisteaza indata si-l pietrifica pentru totdeauna. Gandacii ocolesc, de aceea, pomii sanatosi, bogati in rasina. Mirosul terebentinei are asupra lor efectul luminii rosii a semaforului pentru noi: „Stop! Trecerea oprita!”

Terebentina o gasim la toate coniferele, dar cu deosebire bogata in aceasta substanta este zada. Abundenta rasinii confera acestui arbore o longevitate uimitoare. El se poate pastra secole intregi intr-un sol umed si in apa.

La muzeul Ermitaj din Leningrad sunt expuse roti de la carele antice, impletite din radacini de zada. Ele au stat in pamant mai bine de doua milenii, dara ca putregaiul sa le afecteze cat de putin.

Constructorii venetieni cunosteau bine, se pare, speciile de arbori. Ei au ales, pentru pilonii pe care au durat orasul, cel mai potrivit dintre arbori – zada. Si cu toate ca acest arbore creste in Italia numai in munti, departe de Venetia, cetatenii orasului nu s-au aratat zgarciti cu cheltuielile de transport: au adus mii de busteni de zada si i-au implantat cu fundament pentru viitoarele constructii.

... S-a scurs vremea si, pe neasteptate, locuitorii orasului au fost cuprinsi de ingrijorare: „Dar daca pilonii au putrezit cumva!” Au pus mana pe tarnacoape si lopeti si au scos cativa piloni. I-au cercetat cu atentie, dar n-au descoperit nici cel mai mic indiciu de putrezire. Dai cu toporul, dar nici urma de aschie. De-atata sedere in apa, pilonii s-au pietrificat.