Versuri despre zapada si maretia muntilor

Iata cateva versuri extrem de profunde despre zapada si maretia muntilor, scrise de Al. Cerna-Radulescu. La final, veti gasi si morala si invatatura acestei poezii.

O mana de zapada fusese aruncata

Pe crestele de munte, in varful unei stanci,

Pe unde rar ajunge picior de om sa bata.

Vazandu-se stinghera la portile tariei

Din buza vagaunilor adanci,

Inconjurata numai de pripoane,

Se framanta cu gandul si isi zicea in sine:

- «Nu o sa creada oare

Pe drept cuvant oricine

Ca m-am lasat cuprinsa de patima mandriei,

Ca slava ma imbata si nu mai am rusine?

Cum? - O nimica toata,

Un flecustet ca mine,

Gandeste c-o sa poata

Ea singura sa-nfrunte

Si soarele si vantul pe culmile de munte -

Cand jos, printre coclauri, s-au stins si stau gramezi

Ninsori nenumarate, noianuri de zapezi,

Ingenunchindu-mi parca, supuse, la picioare?

Nu par infumurata

Si prea increzatoare?

Stiu bine ce osanda cumplita ma asteapta

De mai raman o clipa

In piscul neravnit,

Caci am vazut alaturi vreo cativa fulgi de nea,

Asemeni mie, care s-au topit deodata

Sub fierbinteala razelor de soare,

Fiindca se urcasera pe-o treapta

Cu mult mai sus decat se cuvenea.

N-o sa mai stau pe culme, am sa cobor in pripa

De-aici, sa-mi caut intre suratele din vale

Un adapost tihnit

Si-ntocmai pe masura

Cu biata mea faptura.»

Ca sa-si plineasca gandul, indata a zvacnit,

Smulgandu-se din crestet, a prins sa se pravale,

Ca fulgerul naprasnic - drept, fara de ocol! -

Si a lasat in urma-i doar varful stancii gol.

Pe coasta-nzapezita isi deschisese cal

Si peste povarnisuri, venind de-a rostogol,

Strangea de pe covorul imensului troian

Alti fulgi, sporea intruna, crestea pe nestiute

Si se facea mai mare cu cat cadea mai iute:

Fusese-ntai un bulgar, apoi un bolovan,

Pe urma ajunsese namete urias,

Iar la picior de munte, sub ceata si sub neguri,

Cand si-a oprit caderea, aflandu-si bun salas,

Parea ca mai crescuse o magura-ntre maguri.

A daunuit in valea aceea vreme lunga

Si-abia tarziu, cand anul era pe la mijloc,

De vara si cand cerul varsa potop de foc,

A fost si ea sortita sfarsitul s-o ajunga -

Dar dupa ce vazuse pe toate celelalte

Zapezi, de mult topite prin locuri mai inalte.

Spunandu-va povestea dinainte,

N-am vrut decat sa va aduc aminte

De unii oameni care, prin modestia lor,

Ajung la mare cinste-naintea tuturor.