Unirea principatelor in istorie romanilor

Cultul patriotismului are zilele sale de sarbatoare pe care trebuie sa le praznuiasca toti oamenii tarii, fiindca ele intretin acea legatura tainica intre sufletul celor ce au fost si sufletul celor ce sunt. Cu siguranta, intelegerea greutatilor cu care s-au luptat inaintasii nostri ne face sa pretuim mai bine mostenirea pe care ei ne-au lasat-o. Cunoastrerea trecutului ne impune, fara indoiala, datoria de a munci cu staruinta pentru a desavarsi lucrarea lor. Ea ne arata ca fiecare moment isi are problema sa si ca atunci o generatie si-a facut datoria catre tara cand a inteles si a putut sa gaseasca dezlegarea problemei.

Reamintirea luptelor care au culminat in ziua de 24 ianuarie 1859 este necesara si plina de invatatura.

Doua tari mici, lipsite de putere, lipsite de avere, amentintate de dorinta de cotropire a vecinilor, scormonite inauntrul lor prin ambitii personale si prin lupte de interese, gasesc in momentele cele mari, in momentele de cumpana, destui oameni care sa calce peste toate consideratiile mici si egoiste, sa asculte glasul tarii si sa-si faca datoria pana in capat.

Pe altarul interesului obstesc fiecare vine sa-si depuna jertfa sa. Fiecare este asa de insufletit de fapta pe care o indeplineste incat se socoteste fericit cand poate, intr-o masura cat de mica, sa ajute la cladirea cea noua a tarii sale. Aceia care azi se indoiesc, aceia care nu cred, aceia care se tem, sa citeasca cum s-au purtat parintii lor/bunicii lor/s.a.m.d. in vremea luptelor pentru unire. Acele pagini, pe care le incalzeste flacara dragostei pentru neam vor rascoli adancurile sufletelor si vor da siguranta, vor da incredere, vor da curaj tuturor.

Congresul de la Paris din 1856 a hotarat sa intrebe pe romanii din cele doua principate ce vor. Divanurile ad-hoc au raspuns intr-un singur glas in 1857 ca vor unire, ca vor domn strain, ca vor govern constitutional si reprezentativ, ca vor autonomie si neutralitate.

Cu toate acestea, Conventia incheiata de aceleasi puteri in 1858 nu a dorit sa acorde nici unirea, nici domn strain.

Si iata-i pe deputatii Adunarilor elective pasind la alegerea Domnului. Puterile Europei, cerand ca fiecare principat sa aiba alt domn, au dorit sa le tina si de atunci inainte despartite.

Adunarea de la Iasi in ziua de 5 ianuarie 1859 alege cu unanimitate de 48 de voturi pe Colonelul Alexandru Cuza. Adunarea din Bucuresti in ziua de 24 ianuarie 1859 alege cu unanimitate de 64 de voturi tot pe Colonelul Alexandru Cuza.

Si cate dorinte, cate ambitii, cate silinte nu s-au dat in vileag pana in aceste momente! Toate glasurile personale au amutit insa pentru a se auzi glasul peruncit de inima de adevarati romani. Toate mainile adversarilor din ajur s-au ridicat acum nu ca sa ameninte, ci ca sa aclame pe alesul natiei intregi, ca sa proclame marele principiu al unirii.

Votul acesta, impotriva caruia avea sa se ridice a doua zi protestari ale diplomatilor straini, votul acesta care infrunta hotararea puterilor Europei este sarbatorit in fiecare an de romani. El arata ca aceia care l-au indeplinit au avut credinta si nadejde in viitorul tarii.

Constiinta jertfei pentru bine inalta pe om, il mareste in fata lui insusi si numai asa se pot indeplini faptele cele mari!