Tragedia - definitie, trasaturi si caracteristici

Tragedia este o specie a genului dramatic. Tragedia se defineste de obicei ca reprezentarea unei actiuni eroice si nenorocite. Aristotel, in “Poetica” sa, spune ca scopul tragediei este sa destepte mila si teroarea si sa purifice pasiunile.

S-a discutat mult despre conditiile ce trebuie sa implineasca subiectul tragediei si cum sa fie dezvoltarea lui pentru a indeplini principiile puse de Aristotel. Eroul nu trebuie sa fie un personaj prea virtuos care sa cada din prosperitate in adversitate, pentru ca atunci spectatorul ar ajunge la concluzia ca virtutea nu te scapa de nenorociri si deci n-ar mai crede ca e bine sa-si stapaneasca pasiunile. Acest principiu just n-a fost intotdeauna respectat. In evul mediu teatrul ne infatiseaza suferintele lui Hristos, iar in tragedia neo-clasica se fac multe lucrari contrare acestui principiu. Ba chiar Corneille discuta teoria si o gaseste neintemeiata. De asemenea, nu trebuie ca eroul sa fie prea rau, caci atunci nu mai poate destepta mila. Tragedia greaca si cea neoclasica moderna cerea inca sa fie persoanele principale alese dintre regi si dintre eroi, caci cu chipul acesta impresia produsa spectatorului e mai puternica. El zice ca daca regii prin pasiunile lor ajung sa sufere cele ce se vad pe scena, cu atat mai mult va suferi un om de rand. Deci, toti trebuie sa caute a-si stapani inclinarile rele.

Sfarsitul tragediei este in regula generala nenorocit. De aceea si poarta numele de deznodamant tragic spre deosebire de cel epic, in care eroul isi ajunge scopul.

In tragedia greceasca destinul avea un mare rol in dezvoltarea actiunii. Cu toate acestea, poetii nu pierdeau din vedere nici pasiunile. Astfel, vedem in piesa lui Sofocle “Edip tiran” care e cea mai desavarsita dovada de rolul predomnitor ce avea destinul. Corneille spunea ca aceasta piesa nu se potriveste cu principiile lui Aristotel, desi el o da ca exemlu, caci el nu stie ca ucide pe tatal sau, nu stie ca regina din Teba e mama lui. Altii insa cred ca Aristotel, ca si Sofocle, a inteles altfel. Nici paricidul, nici incestul nu aduc pedeapsa cumplita a lui Edip, ci pasiunile lui, curiozitatea si violenta. De aceea s-ar parea nedreapta acuzatia pe care Voltaire o pune in gura eroului in piesa sa “Edipe”: “Impitoyables dieux; mes crimes sont les votres / Et vous m’en punissez!”

In tragedia neo-clasica destinul nu mai are rolul din cea greaca. Aici mai mult pasiunile imping pe om la actiuni rele care i-aduc nenorociri, suferinte grozave.

Pasiunile pe care le aflam cu deosebire ilustrate in tragedii sunt: ambitia, razbunarea, amorul.

Unii cred ca nu se poate tragedie fara amor. O regula absoluta nu se poate da. Avem, de exemplu, “Athalie” si “Merope”, doua capodopere, fara sa intalnim acest sentiment. E drept insa ca in genere tragediile il au. Voltaire zice: a cauta sa introduci aceasta pasiune in orice tragedie este dovada unui gust decazut, insa ar fi nerational a-l inlatura. Greseala multor tragici este ca eroii lor ne prezinta mai mult galenterie decat amor. Pentru a fi vrednica de tragedie, aceasta pasiune trebuie sa fie nodul necesar al piesei, iar nu introdusa numai pentru variatie. Filozoful francez mai adauga inca un principiu: ca sa se vada cat e de periculos sau sa invinga virtutea in contra amorului ca sa se arate ca nu este invincibil. Aceeasi remarcatie ne da si Boileau in “Arta poetica”: “Et que l’amour souvent de remords combattu, / Paraisse une faiblesse et non une vertu.”

Aristotel imparte subiectele tragediilor in doua categorii: simple si compleze. Se numesc simple actiunile care, fiind unitare, sfarsesc fara recunoastere si fara peripetii. Se numesc complexe actiunile care au si peripetii si recunoastere sau una din acestea.

Peripetia este schimbarea de la soarta buna in soarta rea. Recunoasterea este o schimbare, facand pe un erou sa treaca de la ignoranta la cunostinta unui fapt, aduce sau ura lui fata de altul sau prietenia, deci face pe erou nenorocit sau fericit.

Tragedia greaca cuprinde urmatoarele parti principale: prologul, episodul, exodul si corul.

Prologul este partea de la inceputul unei tragedii. Ea prepara intelegerea subiectului si atrage atentia spectatorilor pentru importanta actiunii ce se va desfasura inaintea lor.

Episodul este toata partea ce se spune de actori intre doua cantece ale corului. Deci,a ceasta e partea principala, fondul tragediei.

Exodul este partea finala pe care o spun actorii inainte de a iesi de pe scena.

Cantecele corului erau destul de scurte, din cateva randuri ori lungi, si atunci aveau infatisarea unor adevarate bucati lirice, impartindu-se in stofa, antistrofa si epoda.

Multa vreme tragedia a fost singura forma a poeziei dramatice serioase. Ea avea si calitati mari si defecte. Considerata din punct de vedere al frumusetii poetice, tragedia ne apare cu conceptii marete, cu eroi maiestuosi, cu stil elegant si energetic. Din punct de vedere dramatic insa, tragedia are un mare defect, pentru ca-i lipseste actiunea. Persoanele vin pe scena mai mult ca sa povesteasca crampee din actiune, petrecute afara din scena, iar nu sa faca insele acele diverse parti de actiuni. De aceea pe cat sunt de placute la citit, pe atat de apar nenaturale si artificiale la reprezentatie chiar operele celor mai mari tragici.