Scurta istorie a chibritului

Cu toate ca azi pare greu de crezut, insa pana in secolul al XIX-lea singurele mijloacele de aprindere a focului de catre om erau scanteile produse cu un amnar (prin ciocnirea a doua corpuri dure) sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapida si indelungata a doua lemne uscate. “Chibriturile chimice”, in forma lor empirica, apar in anul 1805, in Anglia. Capetele betisoarelor erau muiate in topitura de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahar si clorat de potasiu. Cand trebuiau aprinse nu se frecau de ceva, ci erau introduse intr-o sticluta unde se atingeau de o bucata de vata de azbest imbibata cu acid sulfuric. Aceste chibrituri au inceput a fi produse pe scara industriala in anul 1812. Dar prezentau doua inconveniente serioase: dificila si periculoasa manipulare a recipientului de sticla cu acid sulfuric, si, in plus, posibilitatea de a se produce o explozie din cauza bioxidului de clor ce lua nastere din reactie. Reprezentand, totusi, un progres asemenea chibrituri au fost fabricate pana la 1845.

“Luminile de frecare” au fost inventate de chimistul John Walker, tot in Anglia, in 1827. prin procedeul sau (pe care nu l-a brevetat) capetele chibriturilor erau muiate intr-un amestec de sulfura de stibiu, clorat de potasiu si cauciuc natural. Aprinderea se facea prin frecare pe o hartie abraziva. Aceste chibrituri au fost folosite pana prin 1834, cand apar asa-zisele “luciferuri”, de asemenea incomode si periculoase. Folosirea lor va dura putin timp, caci anul 1835 marcheaza data de nastere a primului tip de chibrit cu fosfor, numit “lumanare de Turin”. Chibriturile acestea erau niste aschii de lemn la capatul carora se aplica o bucatica de fosfor alb, un element toxic. Acesta se aprindea de la sine cand era scos (din apa) la aer, din care cauza era greu de folosit.

Mintea iscoditoare a oamenilor continua sa caute ceva mai practic. Janos Irinyi, un tanar in varsta de numai 17 ani, este inventatorul chibritului cu fosfor care se aprinde prin frecare. El realizeaza aceasta plecand de la o experienta a profesorului austriac Meissner. Capatul chibritului era uns cu un amestec de fosfor si bioxid de plumb. Fabricarea acestor chibrituri incepe la Viena in 1840.

In 1851, germanul Schrotter obtine un patent de fabricare a fosforului rosu, pe care-l descoperise inca din anul 1845. Spre deosebire de fosforul alb, cel rosu nu este toxic si nu se autoaprinde in aer. Totusi, problema chibritului “ideal” nu era inca rezolvata din cauza unei dificultati: nu se puteau produce chibrituri cu fosfor rosu deoarece, in atingerea acestuia cu cloratul de potasiu, se producea explozia coloratului. Chimistului Bottcher i-a venit idea – simpla, dar eficienta – de a aplica cloratul de potasiu pe batul de chibrit, iar fosforul pe cutie. Si astfel s-a nascut “chibritul de siguranta”. Aprinderea lui se facea, ca si azi, prin frecare. Chibriturile acestea au fost produse industrial pentru prima oara in Suedia, fiind numite, multa vreme “chibrituri suedeze”.

Astazi productia de chibrituri se bazeaza pe reteta lui Bottcher, din anul 1848. Astfel, betele – din lemn de brad, plop, tei sau anin – sunt impregnate cu parafina sau cu o solutie de azotat de potasiu. Acestea fac lemnul sa se aprinda usor si sa se prefaca in carbune fara jar. Pe capatul batului se afla clorat de postasiu si sulfura de stibiu. Pasta de pe cutie e compusa, in general, dintr-un amestec de fosfor rosu, pulbere de sticla si bioxid de mangan.

Interesant este faptul ca fabricarea celor mai originale, sofisticate si economice brichete nu a reusit sa detroneze, nicaieri in lume, modesta aschie de lemn cu caciulita chimica ovaloida: chibritul.