Prevenirea tulburarilor de comportament la copii

Printre obiectivele majore ale procesului educational care se desfasoara in familie, scoala si in comunitatile de copii si tineret se inscrie si modelarea comportamentului fiecarui copil, adolescent sau tanar in conformitate cu un anumit ideal, cu anumite criterii, norme si principii care stau la baza vietii sociale si o ghideaza.

Situarea liniei individuale de conduita in limitele prescrise si admise in cadrul normelor sociale reprezinta o cerinta esentiala a unei integrari optime a individului in colectivitate si in activitatea profesioanala. De aceea, este extrem de important sa prevenim, de la cea mai frageda varsta, orice manifestare care deviaza semnificativ de la “etanolul” general admis al normalitatii si care s-ar putea transforma mai tarziu intr-un comportament indezirabil, daunator.

Lasand la o parte cazurile care, prin etiologia si structura lor, intra in sfera patologicului, ne vom referi numai la acele manifestari care apar pe fondul unor erori sau carente relationale si educationale. Desi asemenea comportamente nu au caracteristicile patologicului, ele nu se incadreaza nici in tiparul normalului.

Cu alte cuvinte, privite prin prisma criteriilor medicale, ele nu formeaza obiectul analizei si tratamentului clinic-medicamentos, dar, vazute prin prisma criteriilor si etaloanelor sociale incetatenite, ele apar ca anormale, inacceptabile, fiind etichetate ca “tulburari de comportament”.

Aparitia lor este legata cu precadere de perioadele “nodale” sau “critice” al traiectoriei biografiei individului si se pot inregistra atat pe ramura ascendent-evolutiva, adica la varstele timpurii, tinere, cat si pe cea descendent-involutiva, la varstele mai inaintate. Desi in ambele cazuri sunt de nedorit, creand dificultati de adaptare pentru persoanele in cauza si mari necazuri pentru familie si cei din jur, semnificatia cea mai mare o au tulburarile de comportament din perioada de evolutie, cand se formeaza structura si profilul psihosocial al personalitatii.

Principalele momente care pot genera crize si implicit tulburari comportamentale se situeaza intre 2 ½ si 3 ani, 6 si 7 ani, 12 si 14 ani, 16 si 18 ani.

Intre 2 ½ si 3 ani, in evolutia si devenirea personalitatii se produce un important salt calitativ, care modifica esential modul de relationare a copilului cu lumea externa si indeosebi cu adultul, respectiv cu parintii. Este vorba de cristalizarea si individualizarea in forma explicita a constiintei de sine. In plan comportamental, aceasta se concretizeaza in amplificarea tendintei spre independenta, in formarea imperativa a unor “dorinte” si “vreri”, in manifestarea unor rezistente si chiar opozitii la cerintele parintilor. Mai mult chiar, parintii constata nu numai ca baietelul sau fetita lor nu mai executa docil ceea ce “poruncesc” ei, dar face exact pe dos, comportare care a primit denumirea de negativism. La unii copii, cu un tip nervos slab sau neechilibrat, reactiile si conduitele negativiste sau “indaratnice” pot atinge o intensitate atat de mare, incat la “ciocnirea” cu un obstacol de genul interdictiei sau presiunii parentale izbucnesc in explozii afective paroxistice – de furie si agresiune sau de autopunitie si depresie. Fireste, data fiind marea plasticitate si labilitate neuropsihica la aceasta varsta, durata acestor “crize” este relativ scurta si ele pot trece fara sa lase urme semnificative.

Totusi, dupa cum au dovedit-o cercetarile psihologice si de psihopatologie infantile, in cazul in care parintii sau educatorii dovedesc lipsa de tact, recurgand la un tratament neadecvat, manifestarile initial episodice se pot repeta, consolida si transforma in trasaturi de comportament stabile, facand din copilul respectiv un “caz-problema”.

Pentru a preveni o asemenea evolutie nedorita a lucrurilor, parintii trebuie sa invete sa imbine autoritatea si fermitatea cu intelegerea, prundenta si rabdarea. Cele mai daunatoare – si care, in loc sa atenueaza si sa previna manifestarile devianate, le intretin si le amplifica – sunt atitudinile si tratamentele extreme: hiperprotectoare, care duc la cedari sistematice in fata cererilor si capriciilor copilului, favorizand astfel fixarea reactiilor si atitudinilor de indisciplina, de sfidare a normelor, de impulsivitate si agresivitate; hiperautoritate, care resping, stopeaza si inabuse orice tendinta spre individualizare si independenta, favorizand astfel dezvoltarea unor stari de teama, frica si anxietate, posibil de convertit mai tarziu in fuga de acasa, vagabondaj, atitudini de razbunare etc.

In perioada 6-7 ani, caracterul nodal si critic al dezvoltarii personalitatii este determinat de unele modificari fiziologice si de cerintele adaptarii la viata si activitatea scolara. Fiind supus unei duble presiuni (una interna, izvorata din pulsiunile propriei dezvoltari psihofiziologice, alta din exterior – exigentele si sarcinile impuse de scoala), copilul poate, de asemenea, evidentia stari, reactii si comportamente nefiresti, aberante, paradoxale. Conflictul cu familia poate deveni, la aceasta varsta, mai acut decat la cea precedenta datorita si faptului ca autoritatea parinteasca este inlocuita in constiinta copilului cu cea scolara. Neintelegerea acestei schimbari face ca unii parinti sa recurga la “actiuni de forta” si de ostilitate pentru a-si reinscauna autoritatea lezata, iar altii sa minimizeze noul statut social al copilului, continuand sa-l trateze ca si inainte – lipsit complet de griji, de sarcini si raspunderi serioase. In cazul in care copilul mai intampina si greutati la invatatura sau de integrare in colectiv, atunci, pe fondul unor tratamente inadecvate din partea adultilor, indeosebi a parintilor si invatatorilor, sporeste considerabil frecventa si intensitatea tulburarilor de comportament.

Autor: dr. Mihai Golu