Povestire - Malinul de Lev Tolstoi

Intr-un alunis, pe o mica alee, crescuse un malin care inabusea tufele de anin. M-am gandit mult daca sa-l tai sau nu: mie-ra mila. Malinul acesta nu crestea ca un arbust, ci lua chip de copac: gros de vreo sase degete, inalt de vreo patru stanjeni, ramuros ca frunzisul bogat si presarat cu flori dese, stralucitor de albe, si nespus de inmiresmat, incat le simteai aroma de departe.

Pana la urma l-as fi crutat daca unul din lucratori (ii spusesem sa taie toti malinii) n-ar fi inceput sa-l taie in lipsa mea. Cand am venit, il retezase pe jumatate si in crestatura facuta seva mustea de cate ori izbea cu toporul. “N-am ce-i mai face, se vede ca asta i-a fost soarta” – ma gandii; si luand si eu un topor, incepui sa lovesc cu mujicul.

Orice munca e placita; si sa tai copaci e placut. Iti place sa infigi toporul piezis si adanc, sa retezi apoi drept bucata crestata si sa intre din ce in ce mai adanc in inima copacului.

Uitasem cu totul de malin si nu ma gandeam decat cum sa-l dobor mai repede. Cand incepui sa rasuflu greu, lasai jos toporul, ma opintii o data cu mujicul in copac si incercai sa-l dobor. L-am clatinat o data; frunzisul copacului se cutremura tot; cazura pe noi picurii de roua si cursera petalele albe, inmiresmate, ale florilor.

In acelasi timp, se auzi un trosnet in miezul trunchiului, parca ar fi gemut cineva; ne proptiram mai tare – miezul parai – ai fi zis ca a inceput copacul sa planga si liliacul se prabusi. Se rupse in dreptul taieturii si, clatinandu-se, isi culca ramurile si florile pe iarba. Dupa cadere, crengutele si florile tremurara o vreme, apoi se linistira.

“Frumos copac! spuse mujicul. Pacat de el!” Iar mie imi parea atat de rau, incat m-am indepartat in graba spre muncitorii ceilalti.