Poezia Dorobantul de George Cosbuc

Va oferim spre lectura poezia „Dorobantul” scrisa de George Cosbuc.

Strecurati prin plumbi si sabii, dorobantii drum deschid;

Inimosi s-asvarl prin santuri si de-a valma sar pe zid.

Si era prin sant peire, si vazduhul tremura;

Iar dincolo, prin reduta, moartea cea de veci era.

Tropot de picioare multe, fum si aburi ca intr-un iad,

Vuiet cum il fac prin balta cei ce-aluneca si cad.

Dar roiau mereu flacaii, rasariti ca din pamant,

Valuri ce-nnecau reduta, scufundandu-se in mormant.

Unul singur, in roirea de viteji, un dorobant,

Zabovea trudit pe scara, rasarit si el din sant.

Apucase strans cu-o mana parapetul, ca-n asalt,

Dar era prea slab pe semne, zidul lunecos si inalt.

Cei sositi cu scari, in juru-i, isi faceau in graba rost

Si treceau, urmandu-i altii; iar el tot pe unde a fost.

Iat-un capitan, din urma, aducand in foc pe ai lui,

Da de el. „Cu sarg, baiete! Ce-ntarzii de nu te sui?”

El abia-si intoarce capul: „N-am putere, sa ma urc.

Ma trudesc cu stanga numai! Bata-l Dumnezeu de turc!”

- „Tii in san, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o tinea!”

- „Cum n-as pune-o, si-i sub scara! Uite-o jos si calci pe ea.”

Si ajutandu-i capitanul, el se-nalta incet, incet,

Da un chiot si se inalta rasarind pe parapet.

Vede jos incaierarea luptatorilor voinici:

Un amestec orb ca-n cuibul rascolitelor furnici.

El inalta-n vant chipiul, strig-un nume drag si sfant

Si apoi sare de pe ziduri, in reduta si-n mormant.

Ea era pamant al nostru, smuls din sufletul turcesc,

Si voia si el sa moara pe pamantul romanesc!