Plopul din vale

Va oferim spre lectura povestirea "Plopul din vale" scrisa de Gh. N. Trandafir.

Cate n-ar spune copacii dac-ar putea sa graiasca! Cate taine si cate intamplari n-au vazut ei ...

Era o zi frumoasa de primavara, in care natura prin razele aurii ale soarelui vroia sa se refaca, vesela, c-a scapat de jugul iernii, sa astearna din nou verdeata peste intregile campii si dealuri de langa sat. In vale curge un paraias, iar in dambul din marginea paraiasului e o rascurce de drumuri. In marginea drumului unde se intalnesc drumurile este un plop batran uitat de vremi. Adesea localnicii aveau in vorbe: "Ma duc pe la propul din vale ..." Apoi carausii, care de multe ori innoptau pe drum, adeseori ramaneau aici la rascrucea drumului si trageau carutele sub plop. Faceau apoi cate un foc si stateau imprejurul lui pana tarziu de tot spunandu-si povesti si intamplari; priveau bolta instelata a cerului si atunci incepe care mai de care din ei sa spuna povesti despre cer si stele, si-n umbra noptii, cand vreascurile de pe foc pocneau din vreme in vreme, mici scantei isi daceau loc printre ramurile si frunzele plopului si apoi se pierdeau cu si cand n-ar fi fost.

La toate acestea, plopul era martor, desi tacea; totusi prin micile lui aplecari si caltinari ale crengilor, arata ca si el simte si incuviinteaza spusele lor.

(... )

Si rand pe rand oamenii treceau pe sub el, asculta scartaitul pantofilor si stia toate povestile care le rosteau trecatorii si asculta suspinele grele ce le scotea din piept vreun nenorocit de soarta. Intr-o iarna - acum cativa ani in urma - sub crengile lui au murit inghetati si acoperiti de viscol doi carutasi pe care grijile si nevoile ii purtau in largul drumului ..., iar intr-o seara de vara veneau pe drum cativa oameni care erau cu chef si se vedea din vorba lor ca se certau grozav dupa niste socoteli ale pamantului. In sfarsit, unul, cel mai voinic, se repede la cel cu care se certa si ajungand in dreptul plopui, se opinteste, il apuca zdravan pe celalalt izbindu-l de trunchiul plopului, si-i sfarama teasta capului.

Siroaie de sange curgeau pe tulpina batranului plop, la radacinile caruia zacea in agonie un crestin, care orbit de durere murmura incet pe buze un blestem asupra plopului.

S-au scurs ani, au trecut veri si ierni grele, iar plopul uitat, se ridica tot mandru la rascrucea celor trei drumuri si asculta in graiul lor, frumoasele cantece si doine ce le rosteau ciobanii in treacat cu turmele lor; iar seara, cand copiii se-ntorceau de la camp cu vitele si oile, le lasau sa pascca aproape de plop in miriste, sau le adapau cu apa, iar copii legau cate o funie groasa de vreun crac al plopului si se dadeau "huta".

Si-n serile de iarna, pe la sezatori veneau cate un batran care le spunea dupa altele si legende despre "plopul din vale" ... spunea ca in fiecare seara se urca cate un zmeu in plop si sta acolo pana aproape de dimineata si prinde toate pasarile ce dormeau noaptea acolo.

Astfel trecu si iarna si acum se iveau cele dintai raze de primavara; paraul venea mare si malul era acum la radacinile plopului. Nu era chip sa treci cu piciorul dincolo de apa. Atunci se sfatuira fruntasii satului si trimisera lemnari sa-l taie si sa faca o punte mare, pana la malul celalalt. Lucrau oamenii din zori pana-n noapte si faceau focuri ca si odinioara si se auzea din marginea satului cum taiau cu topoarele din plopul cel batran.

Intr-o saptamana a fost gata puntea. De pe un mal pana la celalalt se intindea un butuc gros, cioplit, iar la capete era sprijinit prin niste capataie de trunchiuri de plop intocmai ca la un pod. De o parte si de alta a puntii erau doua bucati de lemn, care erau sprijinitori. Odata cu taierea plopului, au apus jocurile copiilor ce-l tineau ca un tovaras, s-au stins povestile frumoase ce forfetau asupra lui; iar el cu trecutul plin de amintiri, asculta murmurul apei ce trecea sub el.