O poveste adevarata cu catelusa Foxy

Se stie ca un indicator de baza privind “rasa” unui exemplar canin il constituie sensibilitatea olfactiva, astfel, spus, simtul mirosului sau “nasul”. In cele ce urmeaza veti afla o poveste adevarata petrecuta in imprejurimile lacului Vidraru din muntii Fagaras. Personajul principal: Foxy, o catelusa, pe atunci de numai cinci luni, rasa fox terrier, care se afla pentru prima oara la munte. Cand a luat contact cu cararile si potecile acestor locuri, Foxy a manifestat un comportament autentic vanator, desi niciodata pana atunci nu avusese de-a face cu “aromele” seculare ale padurilor.

Atentia ne era mult absorbita de spendoarea acestor locuri, fata de care orice condei isi poate declina competenta descriptiva: un peisaj salbatic, grandios, in care viroagele, rapele, lacul, culmile, nu cunoasteau decat valoarea superlativa.

Ne simteam marunti, neinsemnati, redusi la dimensiuni liliputane in vecinatatea lacului Vidraru, a Topologului vijelios si inspumat, a sutelor de arbori seculari care pareau ca te strivesc cu maretia lor. Tufele de soc, cu inflorescenta delicata si plina de miresme, alaturi de fragutele purpurii, prin dimensiunile obisnuite ochiului nostru, mai echilibrau atmosfera de grandoare. Dar nu pentru multa vreme.

“Bombordamentul” vizual, auditiv si olfactiv al acelor locuri, desi socant, nu reusise sa ne obisnuiasca nici retina si nici zona perceperii mentale. Zilnic, ochiul descoperea cu uimire si incantare alte jocuri de umbre si lumini printre cetinile de un verde policromatic. Rasariturile ori apusurile erau unice, irepetabile, in functie de ceata care plutea ca un mister, invaluind coama brazilor intr-o aura laptoasa. Ne incordam auzul, ca sa prindem zvonul pasarilor solitare sau murmurul inconfundabil al izvoarelor cristaline.

Intr-o seara umeda, in care aerul parea tare ca palinca, am observat ca Foxy urmarea cu inversunare pe sosea, o urma sinuoasa, doar de ea stiuta, situata in apropierea hotelului “Cumpana”. Aici eram cazati, impreuna cu lotul olimpic de caiac-canoe care se pregatea pentru un concurs de mare anvergura.

Tot pentru aceeasi competitie se antrena si un grup de sportivi, reprezentanti ai nationalei chineze, dornici sa mai invete cate ceva despre renumita noastra scoala de caiac-canoe.

Dar, revenind la ceea ce relatam anterior, catelusa devenea din ce in ce mai agitata si mai nelinistita. La un moment dat, a parasit soseaua, incercand sa se catere pe panta abrupta din marginea drumului, opusa lacului Vidraru.

In tot acest timp adulmeca de zor o gramada de pamant scurmat, dupa care a revenit la noi scheunand jalnic si tremurand din tot corpul. Nestiind despre ce era vorba, am pus totul pe seama vreunei indispozitii sau racelei (timpul era intr-adevar friguros pentru luna august).

A doua zi, cu ocazia micului dejun, am aflat un lucru care ne-a provocat o mare uimire dar si incantare. Sportivii chinezi obisnuiau sa faca inviorarea de dimineata sub forma unei alergari pe sosea. La aproximativ 600 de metri de hotel, conducatorul grupului sportivilor a observat, dupa cotitura soselei, un … urs care incerca sa escaladeze panta marginasa a drumului. Din cauza solului afanat, ursul aluneca si revenea pe sosea, motiv pentru care era furios si total absorbit de aceasta activitate.

Asa se explica faptul ca nici n-a observat cum, dupa curba soselei, aparusera cei cinci sportivi, in plina alergare!

Stupoarea si spaima acestora au fost instantanee, dar probabil, calmul oriental i-a determinat sa efectueze un superb “stanga-mprejur” urmat de un cros irezistibil, de care antrenorul lor nici n-a visat vreodata ca pot fi capabili!

Relatarea plina de farmec si umor a micii delegatii de chinezi ne-a amuzat pe toti cei aflati acolo, dar ne-am adus aminte ca, exact in acelasi loc, confruntat cu unul dintre sportivi, la amiaza aceleiasi zile (!), Foxy adulmecase urma ursului (venit in recunoastere peste noapte) si o localizare cu o precizie de adevarat seismograf.

Precocitatea dovedita de catelusa ne-a avertizat ca Foxy poseda un simt olfactiv innascut, demn de rasa ei. De astfel intr-una din multele noastre plimbari pe acele locuri, ne-a oprit un localnic si ne-a rugat sa-i daruim catelusa, care – stie el – este un “vanator foarte dibaci”. Evident, rugamintea lui a ramas fara ecou, intrucat Foxy facea parte din familie, iar legatura afectiva dintre ea si noi devenise mult prea puternica pentru a o instraina.

In celelalte situatii in care a avut ocazia sa dovedeasca ce calitati are “nasul” ei, s-a achitat mai mult decat onorabil, confirmand ca instinctul de vanator al cainilor de rasa poate fi detectat inca de la cele mai mici varste.

M. Serban