Univers de copil

Legenda vantului

Dupa ce Dumnezeu facu pamantul si-l impodobi cu ape, munti, paduri si sesuri, facu animalele, apoi omul. Se tot gandea insa ce mai are de facut, ca opera lui sa fie desavarsita. Se cobori intr-o zi pe pamant, cu nelipsitul Sfantul Petru, si incepu sa cutreiere pamantul in lung si-n lat.
Toate erau frumoase, toate erau marete, dar atat Dumnezeu, cat si Sfantul Petru bagara de seama ca le lipseste ceva.
Apele sedeau incremenite, suprafata lor era neteda, parca era de marmora, copacii si padurile cele neumblate sedeau cu frunzele impietrite ca cioplite din piatra, florile cele minunate sedeau nemiscate, cu tulpinile drepte, privind parca spre cer. Si in toata natura era ceva ca mort, care puse pe Dumnezeu pe ganduri.
Atunci Dumnezeu a creat vantul, ca sa nu mai para totul mort sau ca facut din piatra.
Si cum era primavara, ceva mangaios se porni, miscand florile in stanga si in dreapta, care vrajite se plecau gingase unele spre altele, suprafata apelor se increti usor in mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau acel murmur, acel plescait usor si placut, tot vantul, strecurandu-se printre frunzele nemiscate ale copacilor mareti, produse freamat, acel susur tainic, care parca doineste, incepura sa se simta, aduse de departe, pe aripile vantului, ecoul cantecelor de pasarele minunate, franturi de cantece vesele sau de dor. Totul prinse viata cu adevarat ...
Si asa trecu primavara si vantul fu un copilas cuminte si duios, care adia usor.
Si veni vara. Vantul mai crescu. Acum ii placea sa se ia la intrecere cu razele fierbinti de soare. Cand soarele dogorea pe pamant, vantul pornea racoros si, la adierea lui, totul parca prindea putina viata.
Dar si vara trecu. Si o data cu vara, trecura si anii copilariei vantului. Acum se simtea mai mult.
Si cand vazu toamna cu mana-i nimicitoare, care unde se intindea, usca si scutura, vantul se manie tare si incepu sa sufle mai cu putere. Nu putea suferi, privind frunzele galbene, florile ofilite, lacurile, care din cauza lipsei de soare nu mai aveau acea lucire argintie, ci erau cenusii, verzui, cand vazu ploile cazand necurmat, nimicind ultimele podoabe ale verii, vantul incepu a suiera tainic. Se strecura trist printre copacii desfrunziti, pe deasupra apelor, in valuri mari si repezi, imprastia pretutindeni frunzele si florile vestede, se purta ca un copil, pe care prima durere il doboara.
Dar si toamna trecu si dupa toamna veni iarna. O! Iarna-l ingrozi pe vant.
Vantul, care in copilarie fusese un copil atat de bland, acum, deveni de nerecunoscut. Si incepuse a bantui cu vuiet mare, rascolind totul in cautarea unei flori, a unei frunze, a ceva care sa ii aminteasca din bucuriile vazute inainte si care toamna i le rapise. Si, intr-o dimineata, vazu totul acoperit de neaua alba si rece. Se uita in dreapta, se uita in stanga, dar nu recunoscu nimic, din ce pana mai ieri fusese primavara, vara si toamna. Si incepu sa lupte din rasputeri cu zapada care venea din cer, incercand sa o spulbere, sa o arunce departe, pentru a nu mai acoperi pamantul. Incerca sa sape in stratul de nea de pe pamant, ca sa ajunga la firele de iarba, sa mai vada frunzele galebene care le stia asezate ca un covor pe pamant. Dar totul in zadar si obosi. obosi atat de tare ca incepu sa se vaiete, sa geama si sa alerge nebun prin paduri, campii, orase, indoind totul in cale, suierand printre hornuri, zgaltaind usile si ferestrele, strigand cu glasd tanguitor florile frumoase, frunzele verzi, pasarelele voioase, apele argintii, seninul cerului albastru, razele calde de soare, si toate celelalte podoabe ale timpului frumos.
Si umbla vantul asa, pana ce intr-o zi dete de o fata minunata, cu rochia de ghiocei, cu parul din raze de soare, cu ochii albastri ca cerul limpede.
Vantul o cunoscu si recunoscu ca este primavara. Si luand-o cu el, se intoarsera impreuna in locurile parasite. Si de bucurie, vantul deveni iar bland, mangaietor ...