Legenda câinelui

Demult, demult, când Sfântul Petru umbla pe Pământ printre oameni, spre a-i cunoaşte, şi a-i ajuta, trăia un cioban într-un vârf de munte alături de turma sa de mioare. Pleca primăvara devreme şi se întorcea târziu în miez de toamnă, la ai săi în sat. Dar în acel an, peste cioban dădu un mare necaz. Lupii se învăţaseră la oi, şi cum se depărta de turmă ciobanul, cum ieşeau de sub poalele pădurii hămesiţi de foame şi înşfăcând ce puteau, răreau pâlcul de mioare pe fiece zi.

Ciobanul nu se mai depărta de oiţe nici cât a merge până la stână.

Într-o dimineaţă, cu ploaie rece şi deasă, pe când păstorul îşi păzea mioarele, apăru în faţa lui, de niciunde, un bătrân gârbov cu barba albă, care-l rugă din suflet să-i dea ceva de mâncare să-şi potolească foamea grozavă.

La început păstorul ezită să plece şi să-şi lase oiţele singure de teama lupilor, dar apoi i se făcu milă de moşneag şi lăsând turma în grija moşului se îndreptă spre colibă.

Cum plecă păstorul, un lup şi o lupoaică cu ochi hulpavi apărură din desişul verde. Bătrânul, cum îi văzu ridică un braţ spre cer şi murmură vorbe numai de el ştiute. Ca prin minune cele două fiare se potoliră, începură să bată din cozi, şi se târâră la picioarele bătrânului. Moşneagul, care era chiar Sfântul Petru, îi mângâie pe cap şi le spuse:

- De azi încolo să păziți turma acestui om vrednic, ca nimeni să nu-l mai prade vreodată!

Când se întoarse ciobanul cu o bucată de caş şi alta de pâine şi văzu cum se gudurau lupii la picioarele oaspetelui său, căzu în genunchi şi îi mulţumi cu lacrimi.

Şi lupul şi lupoaica păziră turma norocosului păstor.

Pe puii de lup, ciobanul îi vându altor păstori şi de atunci câinele şi ciobanul au devenit prieteni nedespărţiţi.

Rodica Birău