Legenda Ariesului, a Crisului Alb si a targului de fete de pe muntele Gaina

Nori negri treceau salbateci deasupra varfurilor muntelui Gaina, pe alocurea acoperit de arbori inverziti ce se profilau pe cer ca niste strajeri necontiniti.

O! Demult … tare demult, pe varful Gainei, zidit pe patru mari stalpi de aur, se ridica un palat mare, locas de negrait farmec al unei zane frumoase, cu ochi albastri ca cerul, cu parul mare lasat pe spate, in care adesea sagalnicul vant se juca, iar razele batranuui soare se intreceau in stralucire cu frumusetea acestei zane.

Si era zana de o bunatate ingereasca. Si-si iubea chinuitul ei popor, ce muncea din greu la poalele, in jurul si-n-launtrul muntelui. Poporul o iubea negrait de mult. Ce sarbatoare era cand zana cobora in mijlocul oamenilor sai, mangaind pe bolnavi, dand daruri celor nevoiasi, ascultand durerea celor cu ochii in lacrimi, durerea celor zbuciumati sufleteste si cu zambetul ei ingeresc, cu mana ei mica si alba, fara podoabe lumesti, dar cu daruri dumnezeiesti, impartea in juru-i multumiri si pe alocurea fericire.

Si nu era colt al pamantului sa nu fi aflat de zana buna si frumoasa. Nenumarati feciori de imparati voiau sa o ia partenera lor de viata. Zadarnica le-a  fost insa bataia la protile de aur ale palatului ei. Si intreaga ceata de crai mandri si bogati, coborau muntele cu parere de rau, ca nici macar stralucirea frumusetii ei nu vazusera.

Zana nu dorea sub nici un chip sa paraseasca bunul dar chinuitul sau popor.

Zanei ii daduse Dumnezeu, pentru sufletul ei bun, o gaina alba ca si zapada si-i pusese pe cap o coroana mica de aur. Si aceasta gaina facea zi de zi cate un ou de aur.

De fiecare data cand se marita vreo fecioara din popor, zana cea buna ii daruia in ziua nuntii un ou de aur. In acest pu era inchis intregul noroc al tinerilor casatoriti si fericirea noului camin.

Si asa ajunsese cu vremea ca feciorul nu se hotara sa se cunune, daca fecioara aleasa nu-i arata oul de aur daruit de zana cea buna.

Dar unde-i fericire, nevinovatie si bunatate multa, satana n-are astampar. Incepu sa strice mintea bunului dar chinuitului popor, care incepu sa carteasca impotriva bunei si frumoasei zane.

Zana, la inceput mirata, nu pricepu nimica. Apoi se supara foarte tare rarind contactul cu oamenii. Erau, e drept, si oameni cuminti care nu plecasera urechea la ispitele satanei. Zana ii stia, ii ajuta si-i mangaia.

Intr-o primavara, un flacau vrand sa se insoare, parintii nu-l lasara, fecioara aleasa nu capatase de la zana oul de aur al cununiei. Tare mult o vorbisera de rau. Necajit, flacaul, impreuna cu 2 tovarasi de-ai lui, se imbracara in straie femeiesti si inseland pe paznicii palatului, intrara in curte, furara gaina cu ouale de aur si un cos cu oua de aur. Ba, mai legara butuc si pe un aprod. Cand sa treaca fugarii ultimul pod al palatului, gaina carai si-i dete de gol. Abia apucasera sa fuga. Zana, despetandu-se din somn si plimbandu-se in turnul palatului sau, observa tot ce se-ntamplase. Calareti multi se luara dupa hoti, dar zadarnica le-a fost truda.

Mirele, cu cosul cu ouale de aur, luasera spre miazanoapte. Tot fugind, se impiedica de o radacina groasa si serpuita, a unui arbore batran si rasturna cosul cu ouale de aur si din galbenusul lor se nascu Ariesul sau Aurarul, apa in al carui nisip se pierde aurul.

Ceilalti doi tovarasi, cu gaina nazdravana, o luara spre miazazi. Scapati de prigoana calaretilor, peste noapte ascunsera gaina intr-o spartura de stanca. Dimineata, supt ea gasira un ou de aur. Si asa trei zile la rand. Cum puneau insa mana pe ou, oul se spargea si galbenusul se scurgea in adancimile pamantului, prefacandu-se in vine de aur, ce se gasesc si acum intre Baia de Cris si Brad.

Maniati pe nazdravana gaina, cei doi hoti ii strivira coroana de aur de pe cap si pe ea o omorara.

Ca in fata unei minuni ramasera uluiti cand din gaina iesi sange alb care vopsi Crisul. De atunci e Crisul Alb …

Si zana se imbolnavi de suparare iar palatului ei se sfarama si acum se gaseste risipit pe stancile “Muntelui Gaina”.

“Iar fecioarele sa mearga in fiecare an, cand e codrul incheiat, pe varful muntelui, unde mi-a fost castelul si numai acolo, in plina multime, sa-si astepte norocul, iubitul sau stapanul, ca orice marfa aflata in targ” – fu blestemul zanei cand se inalta la cer.