La vanatoare

Cocosul batand din aripi pe gardul tarinii, nu de mult vestise miezul noptii, cand cornul vanatoresc se auzi rasunand la curtea de pe mosia Sorcova. O mare vanatoare de cerbi, lupi si porci salbatici se dadea de stapanul mosiei, la care se adunasera toti amatorii de prin orasele si satele vecinate.

Ziua se arata frumoasa. Spre apus se vedeau insa stelele sclipind intr-o lumina palida. Iar spre rasarit o geana trandafirie se inalta pe cer ca o speranta de fericire, stropind cu roua pamantul insetat.

La sunetul cornului, cete de oameni pornira spre curte, insirati pe ulitele satului, unii armati cu bete pentru haituiala, altii cu pusti pentru vanat, avand fiecare merinde in traista si speranta de a impusca cea mai mare dihonie din codru.

La curte domnea o mare miscare, intocmai ca o pregatire de razboi. S-ar fi zis ca un avant de vitejie cuprindea toate inimile la apropierea luptei cu padurea si fiecare aruncand pe umeri arma bine ingrijita, sora omului in nevoie, simtea in sine mai cu tarie dreptul sau de stapan asupra naturii.

Seful vaantorii imparti la toti puscasii tarani praf si plumbi indeajuns, dezbatu apoi planul vanatoarei cu gravitatea unui general de armata ce curand are sa infrunte inamicul, inseamna linia de atat a haitasilor, linia de panda a puscasilor si, dupa ce totul e bine pregatit, intreaga ceata pleaca spre padure, unii calare, altii pe jos, aspirand cu pofta aburii diminetii si cantand doine de jale sau cantece de veselie, dupa cum se simteau inspirati de rasaritul soarelui sau se zgomotul razboinic al vanatorii.

In scurt timp padurea a fost incinsa de doua laturi de oameni, cand deosata, la sunetul cornului, care era semnul de incepere a vanatorii, mii de tipete salbatice, sunete de ciumege, suieraturi ascutite, trezira ecourile de prin adancul rapilor, facand sa tremure de frica chiar frunzele pe arbori: s-ar fi zis ca batranii frasini si stejari se rastoarna sub vrajmasia unui potop ce navalea asupra padurii. La auzul acestui clopot infiorator, linia puscasilor statea tacuta asteptand fiare salbatice spre a o improsca cu foc.

Dar in aceasta asteptare ce seamana a fi fara sfarsit, fiecare moment este insemnat prin bataia inimii. Nu este vanator cat de vechi, cat de inspitit care sa-si poata stapani neastamparul. Poate va veni pe aici, poate va veni pe dincolo, isi zice el, pregatindu-si arma si ochiul sau se mareste asa, ca ar voi parca sa strabata prin maduva copacilor. Cel mai mic sunet prin frunzele uscate raspunde de-a dreptul in inima sa. El isi opreste suflarea, asculta, intreaba si nicio si nicio nota nu scapa neperceputa din graiul tainic, armonios al padurii.

Apoi iata ca suna o detunatura de pusca, in aripa stanga a vanatorilor, urmata de mai multe altele in aripa dreapta si in centru, pana cand focurile se inmultesc pe toata linia, vestind fiecare cate un duel singuratec, duel de moarte intre om si diara.

Cu incetul insa haitasii se apropie de puscasi, urletele se potolesc, focurile inceteaza si cu totii se aduna gramada in poiana cea mai apropiata, pentru a numara prada dobandita.

- Ziua ne-a mers in plin, zise stapanul mosiei catre multimea ce-l inconjura: doi cerbi, patru lupi si un porc, afara de maruntisuri ce nu se numara.

Si fiecare incepu sa istoriseasca imprejurarile impuscarii sale, presarate negresit cu oarecari nevinevoate infrumusetari, obicei nedeslipit de talentul oricarui bun vanator.

N. Gane