Intrebarile si setea de cunoastere

Intrebarea, credem noi, este o expresie pentru setea de cunoastere. Drumul, de a curiozitatea instinctuala, manifestata spontan, la interesul de cunostere, exprimat constant, nu este nici simplu, nici neted. El reflecta unul din multele aspecte ale dezvoltarii fiintei umane de la situatia de „anima neterminat” – cum il considera unii biologi, datorita imperfectiunilor sale instinctulale la nastere – la statutul de personalitate creatoare de valori materiale si spirituale. Si este, poate, cel mai semnificativ aspect al acestei dezvoltari.

Desigur, la inceptul, a fost impulsul curiozitatii. Dar, curiozitatea nu-l caracterizeaza numai pe om ci, am putea constata ca si „rudele” noastre o au din belsug.

„Momentul” exprimarii acestui impuls prin limbaj verbal credem ca a fost – si este – decisiv pentru trecerea de la curiozitate la interes de cunoastere. Cand copiul poate sa-si exprime acest impuls in cuvinte, el intra in relatii spirituale cu adultii, care inep nu numai sa-i satisfaca aceasta trebuinta (prin raspunsurile date), ci sa i-o si „atate” (si mai ales sa i-o cultive printr-o intreaga stategie adecvata). Oricum, orizontul de cunoastere si de dezvoltare a structurilor intelectule (spirit de observatie, memorie, gandire, imaginatie, etc.) se stie. Aceasta dezvoltare devine conditia psihologica („terenul”), generatoare de noi intrebari, cu privire la alte probleme sau la alte aspecte mai de profunzime ale aceleiasi probleme. Intrebarea este, asadar, generatorul acelei stari de neliniste, de indoiala, de incertitudine, de tensiune, stari pe care Descartes le-a considerat conditia de baza a cugetarii („Dubito, ergo cogito”).

In perspectiva ontogenetica, primele intrebari apar la varsta prescolara, ele constituind o adevarata „parghie psihologica” pentru dobandirea de cunostinte si pentru dezvoltarea intelectuala a copilului. O privire mai analitica asupra acestei dezvoltari ne va invedera in primul rand, spiritul de observatie sporit. Copiii vor observa ma atent si cu ma multe rezultate daca vom sti sa le orientam observatia prin intrebari potrivite, spre aspectele esentiale ale obiectului in cauza.

Jocul, la cei mici, constituie principalul mijloc de educatie, afirmatie valabila si cand e vorba de educatia intelectuala. Iata cateva intrebari de jocuri intrebuintate de educatoare, in gradinite, pentru educatia prescolarilor: „Ghiceste ce spun eu?”. „Jocul celor zece intrebari”, „Ce am desenat?”, „Cine stie sa-mi spuna mai multe lucruri despre ...?”, etc.

Prescolarul foloseste intrebarea nu numai pentru a cunoaste aspectele exterioare ale obiectelor (forma, culoarea, marimea), ci, in aceeasi masura, este preocupat si de cunoasterea legaturilor interne si cauzale ale lucrarilor, utilizand in vederea satisfacerii acestui interes, intrebari adecvate: „Cum merge masina?”, „De ce cad frunzele?”, „De ce bate vantul?”, „De ce ploua?”, etc.

Satisfacerea, cu pricepere, a unor asemenea intrebari constituie fara indoiala, o modalitate de formare a conceptiei stiintifice despre lume, element esential in constructia constiintei copilului. Ea constituie, in acelasi timp, la largirea si aprofundarea orizontului de cunoastere al copilului si la dezvoltarea intelectului sau nu numai sub raport informativ, ci si formativ.

Asadar, interesul de cunoastere nu este un dar, ci un rezultat al educatiei in general si al educatiei intelectuale in special, intre acesta si educatie existand un raport de interconditionare: ne bazam pe interesul de cunoastere al copilului in organizarea si desfasurarea educatiei intelectuale, iar, la randul ei, aceasta (educatia), cand este organizata si desfasurata in mod stiintific, contribuie la dezvoltarea (cultivarea) interesului de cunoastere.

Cu un cuvant, dinamica dezvoltari intelectuale este corelata dialectic cu dinamica dezvoltarii intereselor de cunoastere, iar un educator (parinte) priceput valorifica in mod eficient aceasta dialectica.