Increderea in Dumnezeu

Un om batran si cinstit, pe nume Toma, avea obiceiul ca seara sa cheme pe micii sai nepoti si sa le povesteasca istorioare placute si folositoare sau sa le dea povatuiri bune.

Odata, el le povesti ce mare norocire este pentru oameni, ca pot in orice intamplare sa aiba incredere in Dumnezeu si pot sa-i arate cererile lor prin rugaciune.

Eu, le zise el, as fi fost de mai multe ori fara mangaiere in suferintele mele, data n-as fi avut incredere in Dumnezeu. Asa, cand eram trist, ma gandeam la bunul Dumnezeu, ii aratam pasurile mele si nu stiu nici eu, cum se intampla, ca totdeauna, dupa rugaciunile ce le faceam, ma linisteam, ca si cum nu mi-ar fi lipsit nimic.

Cand Dumnezeu nu ne da ceea ce il rugam, el ne da negresit ceva mai bun, adica suflet odihnit si ne face sa fim multumiti cu starea noastra.

Cum ar putea Dumnezeu, sa ne dea totdeauna tocmai ceea ce il rugam ? Noi cerem de multe ori, din nestiinta, lucruri care ne sunt vatamatoare si care ne-ar departa de bunul Dumnezeu.

Singur Dumnezeu stie care poate fi binele nostru cel adevarat si El va ajuta negresit pe cel bun si drept. De multe ori este spre binele nostru, sa suferim un timp oarecare lipsa, saracia si alte neajunsuri. Cati oameni s-ar fi facut rai, data ar fi trait totdeauna bine! Norocul ne face prea lesne mandri, iar lipsa ne face sa ne gandim la noi si la datoriile noastre. Suferintele ne aduc aminte de Dumnezeu pe care, cand ne aflam in nenorocire, il uitam. Eu insumi nu m-as fi rezemat atat pe bunul Dumnezeu, daca n-as fi trait cateodata rau.

Mi s-a intamplat sa fac cunostinta cu un om mare, care era sa calatoreasca peste mari. Acest om ma iubea si imi promise mari fagaduieli daca il voi insoti in calatoria sa. Eu i-am primit propunerea si ne-am gatit sa plecam. Cand erau toate gata, am cazut bolnav greu. Corabia a plecat fara mine si toate nadejdile mele cele frumoase pierira. Aceasta mi s-a parut o prea mare nenorocire si eram aproape gata, in usurinta mea, de a carti impotriva lui Dumnezeu. Dar, dupa cateva saptamani, am aflat ca acea corabie a fost prinsa de niste talhari de mare si ca toti oamenii ce se aflau pe dansa au cazut in robie. Atunci am cunoscut bunatatea lui Dumnezeu catre mine si m-am rusinat de nemultumirea mea.

De atunci incoace, totdeauna am fost multumit cu soarta mea, chiar cand n-am putut intelege intotdeauna totul. Si cum ar pricepe oamenii aceasta, deoarece nu pot sa prevada viitorul? Cand ni se intampla ceva, noi putem cunoaste folosul, ce va urma dintr-aceasta, poate dupa mai multi ani. De atata numai suntem siguri, ca Dumnezeu face tot bine.

Astfel, inima batranului Toma era cu totul patrunsa de vorbele ce le rostea. Cu cea mai mare liniste si luare aminte ascultau copiii si doreau din suflet sa le mai spuna ceva.

Acum se scula batranul, spre a se duce sa se odihneasca. Dar, mai inainte de a se desparti de nepoti, le zise: „A! iubitii mei copii! Sa nu uitati niciodata, cele ce v-am spus, si daca in anii viitori ai vietii voastre veti ajunge in astfel de intamplari, incat sa va pierdeti cumpatul, ganditi-va la vorbele mele, aduceti-va aminte de mosul vostru Toma, care din incercare a invatat cat este de bine, sa se increada omul in Dumnezeu si sa se multumeasca cu soarta sa.”