Floarea cavalerilor ori floarea de colt

Omul escalada muntele stancos. Urcusul era greu pentru el, caci nu mai era tanar. Pe fata sa brazdata curgeau siroaie de transpiratie. Dar el se catara mai sus, tot mai sus. Inca cativa pai si, deodata, pe iesitura stancii aparu o floare ca o stea alba. Inima prinse sa-i bata cu putere iar ochii i se luminara de o bucurie mare. Iata, in sfarsit, floarea pe care o cauta de-atatea zile, colindand prin toti muntii!

Dupa ce-si mai astampara bucuria, omul isi scoase din ranita o sapaliga. Atent, ca sa nu distruga radacina, scoase planta din pamant. Apoi, cu aceeasi gija, a invelit-o in muschi. A pus-o in ranita si s-a grabit sa faca cale intoarsa. Principalul era acum sa ajunga cat mai grabnic acasa.

“Floarea-cavalerilor” – asa i se spunea in Germania Evului Mediu florii de colt sau albuminei. Locul ei e numai sus, in munti, si chiar acolo foarte rar poate fi gasita. Cine porneste in cautarea ei, trebuie sa posede intr-adevar rabdarea unui cavaler medieval. Numai asa poate nadajdui sa izbuteasca.

Bastinasa a muntilor calcarosi, floarea de colt s-a adaptat foarte bine la frig: ea si-a acoperit tot corpul cu perisori desi. Chiar petalele florilor au devenit parloase.

Blanita asta argintie tine de cald plantei si ii confera o eleganta uimitoare. Cand prinde sa infloreasca in lpii elevetieni, nu putini sunt cei ce se incumeta sa o gaseasca,  in sepranta ca vor avea ca amintire aceasta “floare a cavalerilor”.

… Omul covori grabit muntele stancos. Un scurt popas, din cand in cand, apoi din nou la drum.

Iata ca orasul sau natal se zareste in departare. Iuti si mai tare pasul. Intrand in casa, abia mai saluta pe cei apropiati si iesi repede in gradina. Sapa o mica groapa si sadi floarea acolo.

Stapanul florii o ingrijea cu multa dragoste: afana din cand in cand pamantul si il uda cu apa de izvor.

Floarea a prins sa se aclimatieze, dar n-a adus nicio bucurie proprietarului ei. Unde disparuse pe neasteptate frumusetea acesteia? Dintr-o minune de floare, cu un colorit albppufos, se transformase intr-o planta oarecare, verzuie. Se razbunase parca, in acelasi timp, pe cel ce o despartise de muntii ei dragi.

- Floarea e vrajita, comentau vecinii intamplarea si sfatuira proprietarul ei ghinionist sa se scape cat mai repede de ea.

A trecut destul timp pana ce oamenii au inteles ca nu era vorba de nicio vrajitorie. Desprinsa cu figul, plantei ii fusese prea cald la campie si, ca atare, isi lepadase perisorii argintii. Astazi, in gradinile botanice se stie ca trebuie sa se cultive floarea de colt. E indeajuns s- asezi sub un sopron, ferita de razele soarelui, ca sa-si pastreze “blanita” atat de frumoasa.