Fetusul se apara

Portretul mamei mandre, care isi tine copilul nou-nascut in brate, este un cliseu prezent in cele mai multe albume de familie. Dar mai putin se stie ca inainte ca o astfel de fotografie sa fi fost facuta, copilul a trebuit sa supravietuiasca unui potential conflict fatal cu mama sa. Embrionul se dezvolta ca un veritabil tesut strain in uter, fara a declansa un atac imunitar ostil. Cum reuseste fatul acest lucru a fost mult timp un mister, dar noile rezultate in domeniu ar putea aduce un raspuns.

Explicatiile anterioare nu excludeau posibilitatea ca mama sa-si suprime intr-un fel raspunsul imun fata de copil sau ca placenta sa actioneze ca o bariera anatomica sa actioneze ca o bariera anatomica fata de celulele imunitare. Dar Andrew Miller, David Munn si colegii de la Medical College of Georgia, Augusta, au adus dovezi in sprijinul ideii ca embrionul neutralizeaza activ mijloacele de aparare naturala ale mamei.

In acest scenariu, celulele embrionare din placenta sintetizeaza de 2,3 dioxigenaza (IDO), care distruge un aminoacid, triptofanul, necesar limfocitelor T ale mamei, implicate in dirijarea raspunsului imun. Imunologul Phillipa Marrach caracterizeaza aceste obseratii ca “interesante si provocatoare”.

In plus fata de explciarea faptului “de ce noi, ca mamifere, supravietuim gestatiei”, aceste rezultate ar putea ajuta femeile care au avut mai multe avorturi spontane. Daca pierderile de sarcina sunt o consecinta a incapacitatii celulelor fetale de a produce suficienta IDO, atunci s-ar putea dezvolta anumite medicamente care sa mimeze efectele enzimei asupra limfocitelor T. asemenea substante ar putea fi utilizate in operatiile d transplant de organe, pentru evitarea respingerii grefei si in tratamentul maladiilor autoimune. Si invers, compusii care inhiba IDO ar putea conduce prin stimularea raspunsului innascut al mamei de respgere a embrionului.

Munn, un pediatru oncolog, a investigat modul in care celulele imunitare, cunoscute sub numele de macrofage, ar putea activa potentialul citolitic al limfocitelor T aupra celulelor tumorale. In loc de aceasta, echipa lui munn a descoperit ca in culturi de celule, macrofagele inactivau celulele T, aparent prin distrugerea intr-un anumit mod a triptofanului. Deoarece celulele T, ca si alte celule umane, nu-si pot sintetiza triptofanul propriu – care trebuie furnizat prin hrana -, erau capabile de a se replica, asa cum se intampla in mod normal cand sunt activate. Incercand se afle daca depletia triptofanului ar putea avea un rol in vivo, echipa de oncologi, impreuna cu o alta de imunologi, condusa de Miller, a aratat ca aminoacidul scade in culturi deoarece macrofagele produc IDO.

Alti cercetatori au descoperit ca enzima, in afra de faptul ca este produsa de macrofage, este sintetizata si de placenta, de celulele derivate din fetus, denumite trofoblaste sincitiale. Aceasta descoperire a sugerat o alta posibilitate. “Am emis ipoteza, isi aminteste Miller, ca IDO previne raspunsul matern al celulelor T la fetusi (diferiti genetic) si inhibitia enzimatica poate determina mamele sa avorteze”.

Inhibitorul IDO determina respingerea embrionului

Aceasta este exact ceea ce cercetatorii au descoperit de curand. Munn si Miller, impreuna cu colegii lor, au studiat doua grupuri de femele gestante de soarece. Unul ding rupuri era format din femele care fusesera imperecheate cu masculi din aceeasi linie genetica pura (inbred), pe cand celalalt era format din femele imperecheate cu masculi dintr-o linie genetica diferita.

Cand cercetatorii au implantat sub pielea femelelor gestante capsule care se elibereaza in timp, continand inhibitorul IDO-1 metil triptofan sau o substanta de control, au constatat respingerea fetusului doar intr-unul dintre grupuri; la soarecii carora le fusese administrat inhibatorul si care purtau fetusi diferiti din punct de vedere genetic (cu tati din alta linie genetica pura).

Embrionii se dezvoltau normal la inceput, dar apoi, la locul respectiv, apareau fenomene inflamatorii si o hemoragie puternica in jurul embrionului. Mamele respingeau placenta, iar embrionul murea.

Pornind de la aceste rezultate, Munn si Miller au presupus ca o data ce embrionul se implanteaza si stabileste legaturi cu sangele mamei, celulele fetale localizate in placenta incep sa fabrice IDO. Distrugand triptofanul, enzima suprima apoi activitatea celulelor T materne, care altfel ar putea sa-si croiasca drum spre placenta si sa atace celulele fetale.

Unii cercetatori au rezerve fata de acest scenariu. Ca imunolog, Joan Hunt subliniaza, de exemplu, ca, deoarce embrionul nu-si poate produce singur triptofanul necesar sintezei proteice si cresterii, este greu de inteles cum poate supravietui, daca aminoacidul este distrus de placenta.

Munn si Miller au conchis ca e nevoie de noi studii pentru a afla cum distrugerea triptofanului – si nu alte consecinte ale actiunii IDO – se afla la originea capacitatii embrionului de a respinge atacul imunitar al mamei.

Cercetatorii au declarat ca intentioneaza sa verifice acest lucru prin mai multe studii pe soareci. De asemenea, au in plan investigarea implicarii posibilelor defecte ale producerii IDO in repetatele avorturi spontane ale unor femei.

In plus, imunologii vor sa exploreze posibilitatea unui rol mai larg al IDO in explicarea raspunsului imun. Echipa din Georgia a dovedit pe animale de laborator ca enzima suprima activitatea celulelor T, care altfel ar ataca celulele proprii organismului. In acest caz, cercetatorii ar avea o alta viziune asupra sistemului imunitar si in special asupra maladiilor autoimune. “Avem de-a face cu un mecanism imunosupresor natural, legat de un mecanism evolutiv vechi: depletia hranei”, declara Miller: “Animalele placentare s-au adaptat intr-un mod dramatic pentru a-si proteja fetusul”.

Gabriela Diaconeasa