Univers de copil

Fenomenul Mihai Eminescu in cultura

Una din primele mari analize ale fenomenului Mihai Eminescu o gasim in articolul centenar „Eminescu si poeziile lui”, scris de Titu Maiorescu in 1889. Vom gasi aici exemplare consideratii asupra vietii si operei poetului nostru national, cel care a incercat „a turna in forma noua limba veche si-nteleapta”.

In cuvinte masurate se poate spune ca Titu Maiorescu a patruns sub nivelul anecdoticii pentru a lumina acolo pe acel Eminescu care ne-a invatat sa cautam mereu a ne infrumuseta limba in care gandim si vorbim si, prin tot ce el insusi a vorbit si gandit, ne-a si aratat cum s-o facem. Se intrevad doua aprecieri despre Eminescu, cunoscute probabil de multi, dar pe care merita sa le repetam si pentru marea lor frumusete si pentru ca ele exprima mai bine decat oricine orice semnificatia operei eminesciene pentru intreaga noastra cultura.

„De aici se explica in mare parte adanca impresie ce a produs-o opera lui asupra tuturor. Si ei au simtit in felul lor ceea ce a simtit Eminescu, in emotiunea lui isi regasesc emotiunea lor; numai ca el ii rezuma pe toti si are mai ales darul de a deschide miscarii sufletesti cea mai clara expresie, asa incat glasul lui, desteptand rasunet in inima lor, el da totodata cuvantul ce singuri nu l-ar fi gasit”.

„Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului sau si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvotlarea viitoare a vesmantului cugetarii romanesti”.

In fond, orice mare opera, fie muzicala, plastica, literara - acestea ne sunt mai familiare -, dar si stiintifica isi are mare posibila celui caruia i se ofera spre idei, spre orizonturi de gand spre care el nici nu stiuse ca se poate indrepta sau cel putin nu stiuse cum sa o faca.

Observatiile, insemnarile stiintifice ale lui Eminescu in caietele manuscrise, in poeziile publicate, aua cest potential pretios: a ne da acel cuvant ce singuri nu l-am fi folosit sau poate dupa prea mult timp. Caci a gasi modelul cel mai potrivit de exprimare a ceea ce stii si a ceea ce nu stii inca este la fel de important in stiinta ca si in orice alt domeniu al culturii.

In minunata carte „Eminescu sau ganduri despre omul deplin al culturii romanesti” Constantin Noica noteaza: „Cand spunem „Eminescu” inchidem ochii. Este bine sa-i deschidem. O usoara betie romantica ne cuprinde, in evocarea lui, in timp ce el este treaz. E un om care da seama de lucruri, un „semadau”, dupa propria sa expresie. Da seama de limba.”

Sa ne mai oprim o data la una din intrebarile se impun deschizand ochii asupra sa, respectiv intrebarea privind motivatia prezentei preocuparilor stiintifice in opera sa. Nu poate fi vorba despre legitimitatea interesului sau pentru stiinta. In aceasta din urma formulare intrebarea mi se pare distructiva. Privind motivatia, se poate afirma ca aceasta se afla si in faptul ca Eminescu este Poet. Poezia este un limbaj, iar el, asumandu-si sarcina de „a da seama de limba”, a simtit nevoia sa cerceteze cate apte feluri de limbaje a gasit.

Sa ne intorcem iarasi la cuvintele lui Constantin Noica: „Un om a trecut prin lume, a lasat un mesaj poetic fara pereche in limba tarii sale, a innebunit, s-a stins din viata si a fost ingropat sub un tei. Era destul pentru o legenda. Dar in urma sa au ramas notele de calatorie in imparatia spiritului. Sa le lasi legendei si pe ele?”

Toti cei care au cunoscut aceste manuscrise in deplinatatea lor au avut emotia intalnirii cu un document uman care, in toata imprefectiunea lui, nu poate fi lasat nefiintei, fie si legendare. In 1939, vorbim despre Eminescu cel din caiete, N. Iorga scria, asa cum aminteam: „Un om complet ... Nu e vorba de un om complet in sensul de implinit, ca Goethe; in afara poeziei nu exista nicio desavarsire in el. Dar Eminescu este o constiinta de cultura completa, de la intelegerea tragicului antic ca tragic al edificarii la un capat al culturii. Sa-l opui lui Goethe care, in ciuda plinatatii lui, era totusi lipsit de aceste doua ultime deschideri, tragicul si matematicianul? Ar fi nepotrivit. Dar sa spui ca are pentru lumea sa romaneasca functia pe care o detinea Goethe pentru lumea germana si prin ea pentru rest, nu e nesabuinta”.

Exista un vers extraordinar intr-o poezie intitulata „Amintire” a unui alt mare faptuitor de limba din tara lui Goethe, Friedrich Holderlin, si care a fost, se pare, scrisa in 1803 – printre ultimele lucruri infaptuite de el inainte de a se scufunda, ca si Eminescu mai tarziu cu 80 de ani si la aceeasi varsta, in intunecime: „Dar ceea ce ramane, aceasta o cladesc poetii”.

Eminescu insusi isi incepe o poezie spunand:

„Multe flori sunt, dar putine

Rod in lume or sa poarte”.

El ne-a ramas o intreaga gradina, mereu roditoare. Iar florile nu mor de fapt niciodata. Din ele nasc mereu alte flori. Daca gasesc pamantul in care sa rodeasca. Si este marea datorie a generatiilor tinere sa-si deschisa larg mintea si inima pentru a primi si a face sa rodeasca intru vesnicie faptele mainilor si mintii inaintasilor. Este cel mai frumos raspuns pe care il putem da atunci cand ne punem, o data cu Mihai Eminescu, inaltatoarea si emotionanta intrebare:

„Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie ...”.