Dragostea si valoarea modelului pentru copil

Desi din punct de vedere afectiv implinirea varstei de un an (cronologic) nu reprezinta decat o conventie, coloritul afectogen al persoanei copilului se imbogateste simtitor in aceasta perioada.

Conectandu-ne la ultimele consideratii ale perioadei 6-9 ani vom remarca o forma relativ noua de conduita afectiva a copilului si anume cea care se manifesta vis-a-vis de modul cum propria persoana se oglindeste in atentia si afectivitatea celorlalti. Copilul la aceasta varsta simte nevoia unei permanente focalizari afective si de preocupare asupra persoanei sale. Cu cat este mai atasat de o prsoana, cu atat cere acesteia sa-i acorde in permanenta asistenta sa afectiva.

Cand i se acorda este fericit, cand nu i se acorda e trist, abatut, plangacios, are crize de descarcari afective, devine irascibil, instabil, greu de satisfacut.

Dupa cum se observa relatiile afective sunt diversificate si mai ales socializate. Reactiile sunt legate, variate si nu de putine ori derutante pentru cei din afara.

Fata de parinti – uneori si de alte persoane – copilul manifesta un atasament constant si marcant, un fel de posesiune afectogena puternica. El incepe sa aiba o gama mai larga de simpatii – de mai mica intensitate si de mai scurta durata, fata de alte persoane si uneori si fata de copii ceva mai mari: prescolari, scolari. Oricum se observa o deschidere a cailor afectogene spre lume.

Din punct de vedere al coordonatelor de organizare si manifestare a structurii afective, putem sustine ca la un an copilul are schitata si manifesta capacitatea de directivare al afectivitatii dupa criteriile dezvoltarii persoanei sale, pe aceea de selectie a relatiilor si persoanelor dupa criterii afectogene si de ierarhizare a motivelor (la nivelul sau).

Atat in planul comportamentului sau cat si al actiunilor se remarca pe de o parte trairea accentuata a satisfactiei afective la reusita (succesul) si gradul in care o atare traire ii intareste comportamentul si actiunile urmatoare. O atentie deosebita trebuie acordata acestor fenomene. Invatarea se bazeaza pe legatura care se stabileste intre actiune (fie si joc) si gradul de satisfactie (succes) pe care il procura copilului. Nu trebuie uitat ca in epoca aceasta mersul este evenimentul cel mai important. Si mersul este un mare succes, care se invata prin utilizarea sitemului de itnarire afectogena. Spre sfarsitul primului an, copilul trebuie sa aiba o oarecare capacitate de invatare, care – in mare masura – isi are originea in trairea situatiei de succes.

In fine, un fapt de o mare importanta, pe care l-am anuntat deja: capacitatea copilului de a imita gesturi, atitudini, actiuni, comportamente. Suntem in genere tributari unei conceptii in care “a invata” inseamna o cantitate de cunostinte care ni se transmite ulterior pe cale verbala. Calea verbala la inceputul invatarii (adica in primul an) este redusa si adjuvanta.

Calea principala este imitatia simpatetica. Tocmai de aceea “modelele” primare si hotaratoare sunt parintii si in special mama. Invatarea prin imitatie functioneaza prin acdeptarea afectiva a modelului si apropierea a tot ceea ce face acesta. Prin incorporarea modelului (adica fuziune cu el) se integreaza si formele sale de manifestare.

S-a observat ca deprinderile diverse, inclusiv limbajul apar mult mai devreme, evolueaza mult mai rapid si se consolideaza mai sigur in cadrul unor relatii afective echilibrate dintre copil si parinti. Intarzierile uneori marcante – intalnite la copii din colectivitatile inchise, copii fara parinti – se datoresc acestui proces.

Inca o remarca inainde de depasirea varstei de un an.

Asa dupa cum se stabilizeaza un mediu biotic de echilibru microbian intre membrii permanenti ai unui grup primar si ambianta obiectiva de viata, tot asa se stabiliesc niste functii de echilibrare afectiva intre copil si mediul ambiant. Scoaterea lui din mediul afectogen stabilizat produce de obiei traumatizari afectiv-emotionale.