De vorbă cu oameni celebri

Pe patul de moarte, Beaumarchais a fost întrebat: „Cum mai merge”? Spiritual până la sfârşit, Beaumarchais a răspuns: „Nu mai merge, se duce”!

Odată, în cabinetul academicianului N. N. Beketov s-a năpustit un laborant strigând:

- Nikolai, în bibliotecă a intrat un om!

- Şi ce anume citeşte? – a întrebat, calm, savantul.

Balzac şi Alexandre Dumas-tatăl nu-şi vorbeau de câteva săptămâni. Fiind invitaţi în casa unui prieten, cei doi s-au întâlnit faţă-n faţă. Balzac i-a spus lui Dumas cu voce puternică:

- Când mă voi tâmpi, voi începe a scrie drame!

- Aşa? – răspunde Dumas. Atunci ce mai aştepţi?

Honore de Balzac: „Nu oricine râde încontinuu este optimist. Adeseori cel care râde tot timpul este pur şi simplu un prost”.

Se ştie că renumitul chirurg Bergman nu fusese un elev prea silitor. Într-o zi, învăţătotul a promis că dea un premiu pentru cea mai bună lucrare despre lene. Bergman, mândru, a predat o lucrare pe trei pagini. Pe prima pagină era scris mare „Asta”, pe a doua „este”, pe a treia „lenea”. Şi, bineînţeles, a câştigat premiul.

Poliţistul îl opreşte pe Charlie Chaplin, care conduce maşina cu viteză neregulamentară. Îl amendează, apoi se uită atent la faţa lui.

- Dacă nu mă înşel – spuse el – am mai întâlnit undeva chipul dumitale ...

- Este foarte posibil, zâmbi Charlie Chaplin, încântat.

- Ai văzut? Imediat mi-am dat seama că nu te amendez pentru prima oară.

Un poet obscur se prezintă într-o zi la Corneille, rugându-l să-şi dea părerea asupra unor versuri. Corneille, după ce le citi, spuse versificatorului:

- Un proverb spaniol afirmă că trebuie să fie cineva prost ca să nu poată face două versuri şi nebun ca să vrea să facă patru.

G. K. Chesterton şi Bernard Shaw, deşi erau buni amici, se tachinau adesea. Shaw era înalt şi slab, iar Chesterton era scund şi gras. Într-o zi, Chesterton îi spuse lui Shaw:

- Cine te vede pe tine crede că în Anglia bântuie foametea.

- Ai dreptate, răspunse dramaturgul, dar dacă te vede pe tine se lămureşte cine a produs-o.

Pe când se găsea la Constantinopol, cronicarul Miron Costin l-a uimit pe sultan cu înţelepciunea sa. Într-una din zile, sultanul i-a pus o întrebare:

- Câţi înţelepţi are ţara ta acum, când te afli aici la mine?

- Cu unul mai puţin, mărite sultan! Îi răspunse calm cronicarul.

Sultanul surâse:

- Dar dacă aş veni şi eu la voi, măcar aşa, pentru o zi? Câţi înţelepţi ar fi?

- Tot atâţia, mărite sultan. Numai că ar fi un sultan de prisos!

În casa unui bogăţaş, Descartes mânca nişte trufandale. Gazda, vrând să fie spiritual, îl întreabă:

- Cum, şi filosofii mănâncă lucruri atât de bune?

- De ce nu? răspunse Descartes. Vă închipuiţi poate că natura a făcut lucrurile delicioase numai pentru proşti?

Un reporter l-a întrebat pe Edison:

- Dumneavoastră aţi construit prima maşină de vorbit?

- Nu, răspunse bătrânul inventator, prima maşină de vorbit s-a construit cu mult înaintea mea, dintr-o coastă ...

Fiind întrebat care este cel mai mare compliment ce i s-a făcut vreodată, William Faulkner a răspuns:

- Consider că cel mai mare elogiu adus operei mele a fost al unui scoţian care mi-a scris: „Ultima dvs. carte mi-a plăcut atât de mult, încât am cumpărat-o”.

După ce B. P. Haşdeu a publicat nuvela „Duduca Mamuca”, generalul Tell, pe atunci ministrul instrucţiei, a dispus să se deschidă acţiune publică împotriva autorului pe motiv că a atacat, moralitatea publică. Juristul Iancu Strat, fost rector al universităţii ieşene, ca membru al Consiliului superior al ministerului, se executase. A urmat procesul; Haşdeu a fost achitat, dar, ca să se răzbune, i-a consacrat lui Strat acest „Elogiu al castraţiunii”:

Într-o istorie turcească

Se scrie pentru flori de nuc

Că cine burta vrea să-şi crească

Îndată face-un eunuc

D-aceea, domnulor, d-aceea

Sunt necăjit şi tulburat;

De mult mă zbuciumă ideea

Cu orice preţ să fiu ca ... Strat.

În cursul unei vizite făcute la un spital, i se prezintă mareşalului Mac Mahon un bolnav cu tifos.

Mareşalul exclamă:

- Ah! Tifos! Am avut şi eu. De pe urma lui ori mori, ori rămâi idiot!

I. L. Caragiale primi într-o zi vizita unui june dramaturg, care vroia să-l consulte cu privire la ultima sa lucrare, o tragedie în cinci acte, scrisă în versuri. Junele, pentru a câştiga bunăvoinţa lui Caragiale, aduse şi câteva sticle cu vin. Cum începea lectura unui act, deschidea o sticlă.

Când ajunse să citească ultimul act, Caragiale îl opri:

- Măi, interesant, vin mai ai?

- Mai am o singură sticlă!

- Ad-o incoace! Scoate dopul şi lasă dracului opul că-mi strică toată dispoziţia!