De cand se cunosc oamenii salbatici?

In inima Asiei exista imense regiuni cvasidesertice: stepe, podisuri, platouri, munti, paduri. Nenumarate sunt marturiile despre oamenii parosi intr-o zona ce se intinde de la Caucaz pana in Vietnam, oameni total diferiti de deja familiarul Yeti, localizat pe versantul de sud al Himalaiei. Dupa locurile in care traiesc, acesti oameni poarta nume diferite: almass, almastry, kaptar, ksy-qyik. Inalti cam de 1,70 m, au brate lungi si picioare scurte. Sunt acoperiti de o blana roscata, asemenatoare celei de camila tanara. Au arcade masive si craniu alungit, nas plat, pometi proeminenti si, deseori, ochi albastri.

In 1914 zoologul rus V.A. Kaklov a prezentat un raport asupra oamenilor salbatici, dar, desi era o descoperire stiintifica, a fost clasat: “Note fara importanta stiintifica”. Enigma a cucerit interesul opiniei publice mondiale abia in 1957 cand glaciologul sovietic A. G. Pronin a comunicat ca vazuse un asemenea om in Pamir. Atunci s-a vorbit despre “omul zapezilor”, dar mai tarziu s-a descoperit ca era vorba despre o fiinta total diferita.

Si, daca ne intorcem in timp, aflam si alte indicii. De pilda Plutarh, in Vietile paralele, povesteste ca in anul 84 i.Hr. i s-a adus lui Sylla (aflat atunci in apropiere de Dyrrachium, in actuala Albanie) un asemenea om: “A fost prins un satyr adormit. Semana cu cei pe care ii reprezinta pictorii si sculptorii. I-a fost adus lui Sylla care l-a intrebat in mai multe limbi – cu ajutorul talmacilor – cine era. Fara a raspunde ceva inteligibil, a scos cu greu niste sunete, ceva intre nechezatul unui cal si behaitul unui tap. Lui Sylla i-a starnit groaza si s-a intors cu spatele ca si cand ar fi vazut un spectacol nelegiuit”.

Plinius cel batran vorbeste in Istoria naturala atat despre “satyrii” din muntii Indiei, cat si despre “choromanzi”, oameni parosi, cu ochi albastri si dinti “de caine”, care nu stiu sa vorbeasca si traiesc in paduri. Pseudo-Callisthenes povesteste cum Alexandru Macedon s-a intalnit cu niste “oameni salbatici” parosi care i-au atacat ostirea cu pietre si lemne. In epistola presupusa a fi fost trimisa de Alexandru lui Aristotel, se povesteste despre o campie din India, “plina de femei si barbati parosi ca niste animale roscate”, inalti, robusti, dar foarte sfiosi.

O sculptura de pe portalul bisericii din Semur-en-Auxois (Coasta de Azur) reprezinta un om ce pare dresorul nu al unui urs, ci al unui om paros. Urma omului salbatic si hirsut – considerat antiteza cavalerului – se regaseste in tot evul mediu. La balurile mascate de atunci era, de regula, in voga sa te deghizezi in om salbatic.

In 1717 (sau 1774, dupa alte surse), un asemenea om a fost vazut in padurea Irraty din Pirinei. El se apropia de colibele pastorilor si se distra speriind oile. Alerga foarte repede  si scapa mereu de cainii care il fugareau. Era foarte mare, parea in jur de treizeci de ani si era intotdeauna vesel; doar ca era paros ca un urs.

In 1784 a fost capturat in Valahia un om ciudat, cam de treizeci si trei de ani, si dus la Brasov. Era paros, cu ochii infundati in orbite, fruntea tesita, sprancene groase si pielea galbuie. Mainile ii prezentau calozitati si degetele de la picioare erau foarte lungi. Parea indiferent la tot ce il inconjura si tanjea dupa codru. Era in general linistit, dar devenea agresiv cand ii era foame; atunci se hranea cu carne cruda si verdeturi.

In 1813 putea fi vazut in portul Trebizonda, pe coasta turca a Marii Negre, un om paros care sedea tot timpul si, uneori, urla ca un caine. Inainte de a fi capturat, traise in paduri …

Hipertrichoza (pilozitatea exagerata) sau adoptarea unor copii de catre lupi sau ursi nu explica totul. Daca am admite ca asemenea oameni parosi (deveniti, in imaginatia folclorica, capcauni, gnomi, zmei) au supravietuit sporadic in Europa, mai ales in Pirinei, si au sfarsit prin a se stinge definitiv pe acest continent prea populat si agitat? Si poate inca mai supravietuiesc in Asia …