Comoara de pe Rarau de George Bodea

Era prin 1541, in a doua domnie a lui Petru Rares, cand domnitorul se indrepta invins catre cetatea sa de la Ciceu. Luand drumul pe langa apa Bistritei, ajunse intr-o vreme aproape de culmile stancoase ale Raraului, munte care pe atunci se chema inca Todirescu. Si Rares hotari sa-si ascunda aici o parte din averile sale impreuna cu sotia, care maturisise ca nu se mai simte in puteri sa mearga mai departe. Domnul hotari sa se intoarca pentru a strange oaste si in felul acesta sa-i alunge pe dusmani din tara. Pana atunci doamna Elena avea sa steie in paza lui Stefanita, flacaul lor cel mare.

Trecura multe zile si somnul nu mai aparea. Aceeasi neliniste in zbaterea de ramuri a codrilor si zvacnetul cate unei caprioare ori caderea sagetata din inaltimi spre prada numai de el vazuta a vreunui vultur. Un tipat dintr-o parte, un raget din cealalta si-apoi iarasi aceeasi batere de ramuri sub bolti de singuratate.

Numai ca intr-o zi ca acestea se petrecu un lucru neasteptat: pe cararea ce urca spre stancile Todirescului aparu o ceata amestecata de turci si tatari, cu caii inspumati de greutatea urcusului. Pe masura ce aceia ce navalira primii in poiana se desfasurau, tot alte trupuri apareau si tot alte brate ridicau in lumina soarelui ascutis de sabie incovoiata.

Stefanita ii zari primul. In afara de dansul nu mai avea nimeni brat tare ca sa poata lovi un dusman. Cu toate acestea, puse grabnic mana pe palos caci timp de a se retrage nu mai era.

Doamna incerca sa-l opreasca presimtind sfarsitul acelei lupte inegale:

- Mai bine, zic, sa stam ascunsi in pestera aceasta. Poate nu ne vor gasi.

Poate, raspunse Stefanita, nu ne vor gasi pe noi, dar comorile noastre cele de pret sunt chiar in calea lor. Iata, au si ajuns la ele.

Dar n-apuca Stefanita bine sa-si termine vorba, ca numai ce se auzi un tunet, ca de naruire de munte de piatra. Si-asa se si intampla. De deasupra pesterii, unde se ascunsesera, incepu cu mare vuiet prabusirea unor stanci uriase, care saltau starnind nori de pulbere si o huruiala nemaiauzita.

Cand totul se potoli, cerul incepu sa se mai limpezeasca, doamna si Stefanita privira mai intai catre locul de unde suiau paganii care ei, dar acolo nu mai era nici urma de dusman. Ii inghitise parca pamantul, cu cai si cu arme cu tot.

Stefanita alerga indata spre ascunzatoarea comorilor domnesti. Pretutindeni stanci uriase, nepasatoare de nelinistea fiului de domn. Ele isi facusera datoria aparandu-l, dar acum parca nu-l mai cunosteau. A mai incercat Stefanita o vreme sa scobeasca pe sub stanca cu palosul, dar zadarnic. N-a reusit sa deie de nimic.

- Asta o fi plata pentru salvarea vietilor noastre, zice doamna privind spre stancile care parca nu s-au miscat si nici nu se vor urni niciodata din loc.

Peste nu multa vreme, aparu si domnul aducand cu el bucuria biruintei. Auzind ce se intamplase, la inceput se innegura apoi rosti intelept:

- Bine ca am castigat, bine ca sunteti in viata. Astea-s mai de pret decat toate celelalte.

De atunci, se spune, oamenii de pe meleagurile campulungene i-au zis Todirescului Rarau, ca sa nu se uite trecerea pe aici a marelui domn, iar stancile ce i-au dat scapare doamnei sale aveau sa se numeasca Pietrele Doamnei. In varful lor creste Floarea reginei, albumita, la care greu se ajunge, iar cine ajunge n-o rupe.

Comorile lui Petru Rares n-au mai fost gasite dintr-o pricina pe care nu o cunoastem. Comorile au incaput pe mana Stimei aurului si a fost vai de acela care s-a incumetat sa-si faca de lucru cu dansa. Oameii insa vin intruna aici, pe culmea Raraului nostru, pentru ca Stima aurului n-a stiut ca sunt comori mai de pret decat acelea pe care le luase in stapanire.