Univers de copil

Cartita si soarele

Va oferim spre lectura fabula “Cartita si soarele”, povestita de Stan Protopopescu.

Intr-una din zile, un vanator a tras cu arcul intr-o veverita, care sarea din creaca in creaca, dar nu o nimerea. Era pentru intaia oara cand acest vanator gresea tinta. Suparat si nelinistit, si-a zis: “Nu ma las! Maine fac o cursa in copacul in care veverita isi are locuinta si o prinde negresit!”

Asa a si facut, a muncit toata ziua urmatoare, ca sa faca o cursa cat mai buna. Acum era aproape cu neputinta ca veverita sa scape.

In zorii zilei a treia, maretul soare, sculandu-se din asternutul sau de aur, a zis: “Trebuie sa merg pe pamant si sa dau tuturor fapturilor lumina si caldura. Dar mai intai vreau sa vizitez micuta mea prietena veverita, care imi este atat de draga.”

Isi indrepta, asadar, razele spre copacul batran in care locuia veverita. Insa dintr-o data razele soarelui au fost prinse si inchise in cursa facuta de vanator. In aceeasi clipa, pe toata intinderea pamantului s-a asternut un intuneric adanc. Speriati, barbatii au inceput sa se framante, femeile sa se vaiete si copiii sa planga.

Cel mai necajit era insa vanatorul, pe care il chinuia constiinta, stiind ca el a fost pricina nenorocirii intamplate. “Ce am facut! isi zicea el, izbindu-se cu pumnii in cap. M-am purtat cu cruzime si am umblat cu inselatorie. Am vrut sa prind o faptura mica, de care n-aveam nicio nevoie. De aceea Marele Duh, suparat pe mine, i-a luat pamantului soarele. Semenii mei se chinuiesc, iar totul este numai din vina mea.”

A iesit din cort zdrobit de durere si a intrat in padure, unde a intalnit pe castor. “Prietene castor, il intreba vanatorul, tu care esti asa de istet la minte, n-ai putea sa deschizi cursa din copacul cel batran? Asa i-ai da soarelui, care este prins in cursa, drumul. Daca faci aceasta, iti dau cuvantul ca nu mai vanez castori pana la sfarsitul vietii.”

Castorul i-a raspuns: “Pentru aceasta promisiune, am sa incerc sa deschid cursa din copac.”

Se catara pe copacul cel batran, dar tocmai cand sa deschida usa de la cursa, soarele l-a ars cu o raza de foc si-l prefacu in cenusa.

Si mai disperat, vanatorul se ruga de urs sa deschida cursa, dar si ursul a avut soarta castorului. Rand pe rand, vanatorul se ruga de cerb, de corb, de vulpe, dar nici unul din acestia nu a vrut sa incerce. “De ce nu incerci tu insuti? i-a zis vulpea. Trebuie sa-ti platesti greseala pe care ai facut-o.”

Pierzand orice nadejde, vanatorul s-a culcat la radacina copacului si infasurandu-se in manta, a pornit sa se vaiete. Si iata ca auzi un glas subtirel, care il intreba: “De ce te vaieti?”

Vanatorul inalta capul si vazu ca era cartita. Ii povesti tot ce se intamplase, dar cartita i-a zis: “Nu te mai prapadi cu firea! Am sa incerc eu sa dau drumul soarelui. Se poate sa nu izbutesc si sa fiu prefacuta in cenusa. Totusi, voi incerca. Imi aduc aminte ca mai demult tu mi-ai scapat copiii de un caine, care voia sa-i sfasie, asa ca vreau sa-ti intorc recunostinta mea.

- Incepand de astazi, ii raspunse vanatorul, am sa port pe mine o cartita ca talisman si cartitele au sa fie sfinte pentru mine.”

Catarandu-se usor in copacul cel batran, cartita s-a apropiat de cursa si a ros cu dintii ei ascutiti lantul de la usa cursei. Usa s-a deschis si soarele, scapand din cursa, a mers sa lumineze din nou pamantul. Insa la iesire, razeile sale au ars ochii cartitei, care orbi in aceeasi clipa.

“Prietene vanator, i-a zis cartita, sa nu-ti faci inima rea din pricina acestei nenorociri ce mi s-a intamplat. Nu uita ca eu traiesc sub pamant, asa ca, in intunericul de acolo, n-am nevoie de lumina ochilor.”

Vanatorul a luat cartita in brate si a dus-o la locuinta ei de sub pamant, iar din ziua aceea nu a mai omorat cartite, ci, tinandu-se de cuvant, le-a socotit ca pe niste fapturi sfinte.

Iata care este, dupa credinta pieilor rosii, pricina pentru care cartitele au ochii asa de slabi, ca aproape sub oarbe.