Ancearul - un copac fermecat si o arma care nu iarta

In antichitate, la greci circula o legenda despre o insula insorita, pierduta undeva in marile sudice. Printre alte minunatii, exista acolo si un copac fermecat, pare-se, de zei. Calatorul care adasta sa se odihneasca sub coroana lui bogata nu se mai trezea niciodata. Somnul usor, inscat pe nesimtite de fosnetul frunzelor, se transforma in somnul mortii.

Au trecut veacuri de-atunci. A fost data uitarii legenda insulei insorite. A venit vremea Marilor descoperiri geografice. Caravele zvelte, cu panzele umflate de vant, ii purtau pe europenii indrazneti in departari despre care nu pomeneau nici legendele.

Printre acestia erau oameni din cei mai diferiti. Unii nazuiau sa vada si sa cerceteze taramuri noi, pe altii ii mana dorinta de inavutire. Inzestrand aceste corabii, regii sperau sa cucereasca colonii bogate. Iata de ce navigatorii, indata ce puneau piciorul pe un pamant necunoscut, se grabeau sa-l declare proprietatea carmuitorilor lor.

In urma corabierilor descoperitori veneau soldatii si cu binecuvantarea bisericii, jefuiau popoarele bastinase. Ei nu uitau nici visteria regala, nici propriul lor interes. Europa s-a trezit deodata napadita de valuri de aur, argint si pietre pretioase obtinute prin foc si sabie.

Populatia bastinasa nu voia insa sa se impace cu noii stapani. Stia, la randul ei, sa se foloseasca de arme.

Cand olandezii au debarcat pe coasta Malaieziei si au inceput sa-si impuna stapanirea dupa bunul lor plac, au fost intampinati cu sageti.

... Sageata zbura suierand prin aer si se infipse in trupul unui soldat. Venise de departe si cel lovit a simtit doar o mica durere. Dar, in mai putin de un minut, a murit. Alta sageata, alt mort.

“Sageti otravite” – acest gand i-a ingrozit pe olandezi. De efectul sagetilor otravite nu-i putea salva nici antidoturile, nici rugaciunile.

Pentru guvernul olandez otrava n-a insemnat insa numai spaima, ci si dorinta de a-i afla secretul. De aceea, a fost trimis in indepartata Malaiezie botanistul Rumphius cu misiunea de a afla acest secret.

Timp de 15 ani, Rumphius a colindat prin aceasta tara straina cautand sa dezlege taina. A izbutit sa afle ca otrava se gasea in scucul ancearului. Rumphius si-a notat cu constiinciozitate tot ceea ce a putut descoperi in legatura cu acest copac. Raportul trimis de el guvernului olandez continea amanunte nelinistitoare.

“In jurul ancearului nu exista nicio vegetatie, scria Rumphius. Aerul e imbibat de emanatiile lui otravitoare. Oricine se apropie de copac, om, animal ori pasare, moare pe loc. Un pustiu negru se intinde in jurul ancearului!”.

Asa s-a nascut o noua legenda despre copacul ucigator, mult mai infricosatoare decat cea din antichitate, si pana botanistului credul a raspandit-o in lume.

A trebuit sa treaca un secol si jumatate pentru ca aceasta legenda sa se spulbere. Ancearul, in realitate, nu arata ca un sihastru teribil. Chiar si iarba creste in jurul lui, iar animalele zburda in voie. Cu toate acestea, arborele a fost otravitor. Malaiezienilor le erau suficiente 2-3 picaturi de suc, cu care ungeau varful sagetilor.

Ani de-a randul doar simpla mentiune a acestui copac ii facea pe europeni sa tremure. Cei mai superstitiosi dintre ei credeau sincer ca acearul e vrajit.

Astazi stim sigur: ancearul nu are nimic de-a face cu vrajitoria. Pur si simplu, in sucul lemnului de ancear se aduna, din generatie in generatie, o otrava cu efect vatamator asupra omizilor lacome si a gandacilor de scoarta. Copacii ce nu-si creeaza mijloace sigure de aparare pier mai repede, iar ceilalti supravietuiesc. Printre cei mai rezistenti se numara si ancearul.