Zborul planorului

Dupa parerea noastra, planorul impreuna cu rudele sale mai mici, deltaplanul si parapanta, sunt singurele masini de zburat care ne apropie de puritatea zborului. Imaginea unui om care se mentine in aer, antrenandu-si “instinctul de pasare” nu poate fi decat inaltatoare. Faceti o iesire pana la un aeroclub si veti remarca, cu siguranta, multi tineri piloti, mandri ca pot sa zboare. Privirea lor luminoasa o sa va ajute sa intelegeti ca acolo, undeva in cer, se petrec lucruri minunate.

Pentru ca un vehicul aerian sa se mentina in aer este nevoie de forta de portanta, data de aripi. Pentru a avea potenta este nevoie de viteza. Viteza o putem obtine daca folosim o sursa de tractiune. Aceasta din urma ne este data de elice sau de jetul reactiv. Dar exista masini aeriene care nu au nici un fel de motor. Si totusi, zboara, strabatand distante de peste 1.000 km, atingand altitudini de peste 10.000 m. Cum se pot obtine asemenea performante? Vom vedea in continuare.

Parametrul cel mai important la un planor este finetea aerodinamica. Aceasta poate fi definita in mai multe feluri, dar noi o vom prefera pe cea mai sugestiva. Finetea aerodinamica este un numar care ne arata ce distanta strabate un planor pana cand altitudinea sa scada cu 1 m. Cu cat ea este mai mare cu atat aparatul de zbor este mai performant. Daca presupunem ca viteza de croaziera este egala cu 40 m/s si finetea este egala cu 40 (am potrivit cifrele pentru un calcul mai simplu), rezulta ca viteza de coborare este de 1 m/s. Daca am avea o deplasare ascendenta a aerului mai rapida de 1 m/s, atunci planorul nostru, in loc sa coboare, ar urca.

Exista asemenea deplasari ale aerului? Ati auzit de faimoasele “goluri de aer” (termen consacrat in literatura de nespecialitate). Ele nu sunt altceva decat curenti ascendenti sau descendenti ce scutura bine aeronava, producand mari neplaceri pasagerilor, care au rau de aer. De ce apar? Norocul zburatorilor fara motor, si nu numai al lor, este ca Soarele lumineaza, zi de zi, planeta noastra. Radiatiile solare incalzesc suprafata solului, care, la randul lui, incalzeste aerul aflat in contact cu el. Deoarece aerul cald este mai usor, el are tendinta sa se ridice, producand un curent ascendent. Maiestria pilotului de planor consta tocmai in detectarea deplasarii pe verticala a maselor de aer. Ea este semnalata, de exemplu, de prezenta formatiunilor de nori cumulus sau a pasarilor in zbor.

Mai exista si o alta cale de producere a curentilor ascendenti, datorata, de data asta indirect, tot Soarelui. Deoarece suprafata terestra se incalzeste neuniform, temperatura aerului din straturile joase ale atmosferei variaza de la o zona la alta. Deoarece aerul cald se ridica, locul liber lasat de acesta este luat de mase de aer cu temperatura mai scazuta. Se produce o deplasare a aerului pe orizontala, vantul. Daca acesta intalneste un obstacol, cum ar fi, de exemplu, un munte, el va fi deviat spre verticala. Practic, pe partea batuta de vant a muntelui, vom avea o miscare ascendenta, care, in anumite situatii, poate ridica un planor pana la 10.000 m.

Singura problema a unui planor este obtinerea unei altitudini initiale, de la care sa inceapa sa urce. Pentru rezolvarea ei exista mai multe solutii. Cea mai eficienta, din punct de vedere al rezultatului, este utilizarea unui avion remorcher, care sa-l duca pe planorist in zona de ascendente (costa foarte mult). A doua metoda, foarte des utilizata la noi pentru initierea in tainele adevaratului zbor, este folosirea unui automosor (un motor care bobineaza un cablu legat de planor) cu care se pot atinge altitudini initiale de 200 m.

Cristian Roman