Uliul si puisorii

In sat de vale s-aud strigate, tiuhaeli si goana de uliu, iar din desisul pomilor ce ascund casele in umbra racoroasa, scapa pasarea de prada, care, sagetand curalele unde ale vazduhului, luneca spre crestetul de munte, ducand in ghiarele-i inclestate un smoc de buruieni …

Ajuns deasupra cuibului de cetini, faurit pe spranceana de stanca, isi potoleste zborul in cateva rotiri domoale, iar in cumpanirea aripilor intinse se lasa pe strasina ce adaposteste scumpele-i odoare ... Ridica apoi picioarele pe rand si, cu pliscul, le descarca binisor de romanita incalcita, ce a prins-o in ghiara in fierbinteala luptei cu prada ingrozita de moarte.

Puisorii, care-l zarisera de departe, crezand ca le-a sosit merindea, nu-si gasesc astampar.

Intind gaturile lor abia insemnate cu pufusor, tremura din aripioarele cu tiulee moi, deschid ochii rotunzi si umezi, casca pliscurile incovoiate, dar fragede inca, si cer de mancare intr-un piuit plangator ...

Patruns de vaietul puilor flamanzi, se mai ciuguleste o clipa si-apoi iarasi se avanta in zbor, innecuandu-se in apele limpezi ale cerului senin ... iar golaseii, toropiti de foame si caldura, cad molesiti, intinzandu-si gaturile unii peste altii ...

Detunetul unei pusti strabatu golul vagaunilor, trecand spre a sfarama de peretii stancosi ai piscurilor plesuve.

Prin varfurile brazilor ce tasnesc din coasta pripita a muntelui, uliul se ridica incet de tot, abia putand sa mai miste sfarcul aripilor zdrentuite ...

E fara prada, dar puterile i-s duse si cuibu-i tot mai sus ... Se opreste in cale pe solzul mai rasarit al unei stanci ... Se uita cu durere la aripa fulgerata, pe ale carei pene curge sangele din belsug ...

Si piuitul golasilor rasuna tot mai dureros ...

Cuprins de fiorul mortii le raspunde intr-un tipat sfasietor ... Dorea sa-i vada, sa-i mangaie macar ...

Punandu-si toate puterile la mijloc, bate pripit din aripi si incearca sa se inalte spre cuib.

Pluteste o clipa numai ... si apoi, din colt in colt de stanca se rostogoleste tot mai repede spre fundul prapastiilor ...

Mititeii il striga insa, il cheama mereu ...

Din Pe plaiu, de I. Ciocarlan