Univers de copil

Taina pescarusului

In vremurile de odinioara, cand pe pamant mai salasluiau zanele si spiridusii, marile si oceanele se aflau in stapanirea duhurilor apelor, care, sub cele mai inselatoare infatisari, ademeneau corabierii in adancimi, fara putinta de scapare.

S-au intamplat insa ca printre aceste duhuri sa se afle unul care, in loc sa-si insoteasca fratii in jocurile lor, se incumeta adesea sa le smulga victimele, purtandu-le pana la cel mai apropiat tarm, departe de urgia furtunii starnite de ai lui.

Adeseori, duhul cel bland se refugia pe coama vreunui nor, gandindu-se la soarta bietilor pamanteni, pentru care ar fi plans, daca plansul i-ar fi stat in puteri.

“Daca nu-i pot salva, macar sa-i ajut intr-un fel!” si-a zis duhul intr-o buna zi, atata doar ca nu stia cum sa faca. Spre norocul lui, un delfin s-a abatut prin partile acelea in drumul spre Stapana apelor, Marea, carea-i ducea vesti vesti de la fratele sau, Oceanul.

Zarindu-l pe duhul cel trist, delfinului i s-a facut mila si s-a apropiat indata de el. Auzindu-i pasul, l-a sfatuit sa-l insoteasca, sigur fiind ca Marea ii va indeplini dorinta.

Bucuros, a pornit duhul la drum si-n cea de-a noua zi au ajuns dinaintea portilor palatului Stapanei apelor, inaltat pe o stanca de corali.

Dupa ce l-a invatat cum sa faca, delfinul a disparut inauntru. Mult s-a bucurat Marea de vestile primite de la fratele sau si, in timp ce statea acolo, pe tronul sau de perle, invesmantata in valuri verzi de alge tivite u spuma alba, delfinul a gasit de cuviinta sa-l cheme inauntru pe duhul cel bland.

Ii povesti de corabiile scufundate si corabierii inecati, de furtunile pe care le iscau vanturile la porunca duhurilor, de tarmurile pravalite sub zbaterea valurilor uriase si mutle altele, pentru ca abia intr-un tarziu  sa-si marturiseasca dorinta lui de a se afla in preajma pamantenilor si a-i ajuta sa se fereasca din calea furtunilor.

Marea il asculta ingandurata si uimita, caci nici unul dintre supusii sai nu se aratase nemultumit de ceea ce-i fusese harazit din totdeauna, dupa legile cele mai de demult.

- Am sa-ti indeplinesc voia, duhule! spuse ea, in cele din urma. Iti voi darui o alta infatisare, dar vei pierde nemurirea. Si sa nu uiti niciodata ca va trebui de-acum sa te feresti din calea fratilor tai, care nu-ti vor ierta tradarea.

Duhul multumi cu o plecaciune, in chiar clipa cand o adiere unoasa asemanatoare unei mangaieri il impresura, iar glasul Marii se auzea din ce in ce mai departat: “Sa nu uiti niciodata  … sa nu uiti niciodata …”

Cu vuiet surd, apele s-au despartit in doua ca lovite de o spada uriasa, lasand sa tasneasca de o spada uriasa, lasand sa tasneasca spre inaltimi o pasare alba, cu aripi puternice si aripi puternice si privire agera, careia oamenii i-au spus pescarus.

Furia duhurilor apelor a fost intr-adevar nemasurata, auzind de aceasta intamplare si, de atunci, ori de cate ori zareau pescarusul, il fugareau inversunati, cu gand sa-l pedepseasca pentru cutezanta sa. Dar acesta, cunoscandu-le prea bine firea amarnica, se grabea sad ea de veste oamenilor despre apropierea lor, si, cum corabierii stiau acum ca strigatul pasarii albe cu privire agera le anunta furtuna, nu mai pregetau o clipa ascunzandu-se in preajma tarmurilor, acolo unde, vrajmasia duhurilor nu-i putea ajunge, urmarind cu priviri recunoscatoare zborul pescarusului.