Sensibilitatea dolorica - ce reflecta durerea

Experienta umana universala, durerea imbraca forme greu de exprimat in cuvinte. La nivelul limbajului nu avem capacitatea de a determina obiectiv intensitatea si durata senzatiilor dolorice (din latinescu dolor = durere). Apelam la expresiile verbale care mai degraba sugereaza decat caracterizeaza cu precizie natura factorilor nocivi, localizarea leziunii tesuturilor, intensitatea durerii si variatia ei in timp. In limba romana exista aproximativ o suta de epitete asociate senzatiei neplacute, rezultat al excitarii nocieptorilor (receptori pentru durere). Si aceasta numai pentru a exprima intensitatea si durata, caracterul durerii fiind mai nuantat redat (120 de epitete). Negruzzi, insingurat, gandea ca amara lui durere “nime nu o stie/Si nime nu va sti-o ...”, Bolintineanu se destainuia: “O cruda durere adanc m-a patruns”, iar Eminescu marturisea: “Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere ...” Altor poeti si scriitori durerea le parea a fi “vie” (I. Vacarescu), “nesecata” (I. Slavici), “haina” (I. Pillat), “neagra” (N. Filimon), “palida” (O. Goga), “surda” (T. Arghezi) s.a.md.

Ce reflecta senzatiile dolorice

Referitor la sensibilitatea dolorica exista doua teorii care se exclud reciproc: teoria “intensitatii” si teoria “specificitatii”. Prima teorie, mai veche, are si in prezent sustinatori. Ea se bazeaza pe urmatorul fapt de observatie: sporirea in intensitate a stimulilor termici, mecani, chimici, auditivi, vizuali etc. provoaca senzatii neplacute, durere. La o intensitate slaba, acesti stimuli dau nastere senzatiilor gustative, auditive sau optice. S-a constatat inca ca nu in toate cazurile sporirea intensitatii stimulilor duce la instalarea durerii: de exmplu, substantele odorice in concetratie crescuta produc senzatii de miros din ce in mai dezagreabile, dar nu se transforma in senzatii de durere (P. Chauchard).

Cea de-a doua teorie, acceptata de majoritatea autorilor, considera durerea ca pe o “sensibilitate specifica, independenta de celelalte forme de sensibilitate”. In sprijinul acestei teorii, se aduc urmatoarele dovezi: a) existenta unor “puncte” de sensibilitate dureroasa pe tegument, altele decat cee specifice sensibilitatii tactile sau termice; b) raspandirea diferentiata a fibrelor nervoase cutanate ce merg la receptorii durerii si a celor ce ajung la receptorii tactili sau termici; c) persistenta sensibilitatii dureroase, chiar dupa pierderea celorlalte modalitati de receptie senzoriala cutanata; d) stimularea intensa a receptorilor tactili la animal nu determina senzatii dureroase.

Asadar, senzatiile dolorice reflecta intr-o modaliate specifica proprietatile agentilor nocivi, semnaland pericolul distrugerii tesuturilor. Diferitii agenti nocivi din mediul inconjurator pot genera multiple senzatii de durere. De exemplu, durerea cutanata este produsa prin intepare (entalgie), presiune (crusalgie), arsuri (termalgie) prin stimularea electrica (ligopatie sau baripatie), prin furnicaturi (mirmalgie). In afara agentilor nocivi din mediul fizico-biologic, o serie de conditii “algogene endogene” declanseaza asa-numita durere viscerala (vasodilatatia sau vasoconstrictia, distensia organelor cavitare etc.).

Sensibilitatea dolorica se caracterizeaza printr-o serie de particularitati, asupra carora atrag atentia specialistii si care sunt de cea mai mare importanta in practica medicala. Pentru a provoca durerea, stimulii trebuie sa depaseasca un anumit prag de intensitate. In diferite zone corporale, pragul doloric are valori diferite: la nivelul corneei este foarte scazut, in timp ce la extremitatile degetelor este foarte crescut. Aceasta inseamna ca, aplicat pe cornee, un stimul nociv slab produce durere, in timp ce pe abdomen, pe umeri si pe gambe, pe degetele mainilor stimulul trebuie sa aiba o intensitate crescuta pentru a genera senzatia de durere. Nu intamplator medicamentele se administreaza prin injectie in zonele cu prag doloric realtiv ridicat. De asemenea, in practica medicala se exploateaza si o alta caracteristica a sensibilitatii dolorice: ridicarea pragului sensibilitatii prin distragerea atentiei pacientului de la stimulul nociv. Concret, pacientii sunt indemnati si ajutati sa se gandeasca la alteva decat la manevra medicala, iar inaintea efectuarii unei injectii se obisnuieste sa se bata cu palma regiunea in care urmeaza sa patrunda acul.

Spre deosebire de alte modalitati senzoriale, stimulii nocivi nu se supun sumatiei spatiale, ci doar sumatiei temporale, adica pragul doloric ramane relativ constant, indiferent de largimea ariei stimulate, dar se modifica in cazul stimularii repetitive a acelorasi fibre nervoase.

In fine, sensibilitatea dolorica se inscrie intr-un evantai ingust al intensitatii stimulilor: intre pragul liminal (intensitatea minima necesara pentru producerea senzatiei) si pragul maxim (pana la care functioneaza sensibilitatea) raportul este sub ½, inregistrat pentru alte simturi.