Semetia muntelui

In lantul Carpatilor se ridica odata, de mult, o culme pietroasa, goala, fara fir de iarba pe toata intinderea coastelor. Jur imprejur varfurile erau acoperite cu padure deasa de brad, care era vesnic verde si proaspata, imbasamand aerul, inveselind privelistea. Numai stanca cea ascutita nu voia sa primeasca pe ea nici iarba, nici copaci, nimic.

“Lasati-ma singura, raspundea ea oricui se apropia. Nu vreau ca peste pietrele mele sa se adune ploaie si sa faca pe urma suvoaie, ca sa par apoi batrana. Nici zapada n-are ce cauta peste stancile mele. Duca-se la celelalte creste, acopera-le pe ele, dar pe mine nu. Mie nu mi-e frica de vanturi, de inghet, de soare.”

Asa vorbea acel varf de munte si daca se inampla ca vreo samanta, obosita de calatoria facuta pe aripile vantului sa caute odihna pe bolnavii ascutiti el se scutura indata si musafirul trebuia sa plece, altfel era prins de pietroaiele ce se rostogoleau.

Iata insa ca intr-o iarna mult mai friguroasa decat altele, o picatura de apa se strecura intr-o crapatura a stancii. Muntele a vrut sa se scuture iar, dar picatura s-a rugat sa n-o dea afara, sa n-o izgoneasca din adapostul acela macar cat tine iarna. S-a induiosat muntele si a primit.

“Dar numai pana in primavara, a zis el.

Da, pana da soarele si apoi imi iau zborul!” a zis picatura.

Dar peste noapte, frigul a fost atat de mare, incat apa a inghetat si pietrele au trebuit sa-i faca loc mai mult, pentru ca acum nu mai incapea. A doua zi, incalzindu-se putin, s-a prefacut iar in picatura de apa. Insa, ca sa nu mai inghete din nou, si-a cautat un loc mai adanc in crapatura. Si zi de zi, noapte de noapte, inghetand si cautandu-si loc cat mai la adapost, picatura de apa a facut un drum prin stanca, drum pe care l-au gasit indata si alte picaturi ce s-au grabit sa vina. Apoi o samanta a unei flori s-a oprit langa picaturi si a dat din ea o radacina care a inceput a se lipi de stanca. Un fir de iarba a rasarit si el mai alaturi. In primavara, cand muntele s-a trezit pe de-a-ntregul, nu a mai recunoscu locul: o pata mare verde, cu iarba si flori rasarise dintr-o data tocmai peste cea mai ascutita dintre stanci, adica acolo unde daduse voie picaturii sa se aseze. De graba s-a mai scuturat acum muntele. Radacinile erau bine prinse printre pietre si nu se mai desprindeau. N-a avut muntele ce sa mai faca si a lasat asa. Numai ca, in a doua primavara rasari pe locul cu pricina un bradut. Nimeni nu-l adusese. Venise singur, nu se site de unde. Iar peste cativa ani toata coasta aceea era inverzita si bradutii cresteau tot mai mult deasupra covorului de muschi gros.

“Daca nu lasam acea picatura buclucasa, isi zicea cu necaz muntele, daca nu o primeam atunci cand m-a rugat, azi as fi tot atat de golas cum eram altadata. Acum e prea tarziu, nu mai am ce face. Trebuie sa rabd.”

Insa privind mai bine la ceea ce cresteau pe coastele lui, muntele se inviora, ii trecu necazul, si simti ca de abia de acum incolo a devenit si el folositor. Si intelese bucuria celorlalti multi din jurul lui.