Scrisoare de la un ursulet

Va oferim spre lectura povestirea “Scrisoare de la un ursulet” scrisa de Aurel Manolescu.

Acuma … pentru ca tot mai aflu aici si voi va uitati la mine in fiecare zi ca la o aratare, dar mai ales pentru gestul frumos pe care-l faceti unii pentru a-mi da un morcov sau altceva, am sa va spun povestea noastra.

De mic mi-a fost urat sa casc gura … asa de pomana. Sa ma opresc in fata cuiva si sa ma uit lung, lung de tot la el, tacand din gura sau zambind. Eu am stat de vorba cu firul de iarba, cu rugul de mure, sa nu mai vorbim, cu cate o piatra, cu cate un izvor, sa nu mai pomenim, cu cate un copac care-mi iesea in cale la tot pasul, si nu lasam, cand eram eu in voia mea, sa nu ne mai amintim, nimic neintrebat si necercetat. Scorburile cu albine, musuroaiele de furnici le scotoceam pana-n adancul lor – dupa cum se vede aici, drept in varful nasului – cu o sarguinta apasata. De la abine si furnici am invatat sa numar de la una pana la foarte multe. Apoi am invatat ce-i acela un ac si cum te poate cineva pisca de-ti vine sa sari in sus.

Sora-mea intotdeauna deschidea intai ochii, apoi pornea la fuga cat o tineau picioarele pana acolo unde avea de gand sa se opreasca. In aceeasi fuga se intorcea inapoi si cu sufletul la gura … manca o chelfaneala buna de la mama. Apoi porneam toti trei cu mama la mijloc, iar noi, unul la perete verde, celalalt la perete luminat, pe drumul ales de sora-mea, care, de foarte mica si de foarte grasa, o lua inaintea tuturor.

Asa a luat-o ea odata si hop in fata nenea padurarul c-o funie si-un sac! Si era sora-mea pe trei sferturi legata si pe jumatate in sac, cand mama noastra, fie-i hrana aproape si iarna usoara, i-a cazut in spate lui nenea padurarul de-a ramas cu cojocul lui in gheare, iar eu ma tavaleam de bucurie in tufarisul acela albastru unde mama ma lasase sa stau cuminte, dupa ce-I trasese o laba de-mi cantau greierii la ureche. Pe urma a luat-o pe sora-mea cu tot cu sac in brate, iar eu ma grozaveam mergand inainte tropait ca sa sperii iepurii.

Intr-o zi, mama a plecat cu cineva, despre care zicea sora-mea – care de foarte mica si de foarte grasa avea obiceiul sa deschida ochii mari – s-ar putea sa fi fost bunica. Noi am strigat dupa ele, adica n-am strigat, ca n-aveam obiceiul acesta urat de a face zgomot, c-am fi astupat cantecul pasarilor si glasul padurii, ci am mormait putin. Mama s-a ridicat in doua labe si a clatinat din cap: “Ai-hai! Sa nu vin eu la voi, ca-i vai si amar!”

Ce-aveam de facut alta decat sa ascultam de mama si sa ne jucam mai departe prin micuta noastra ograda de-a prinselea si de-a hopa sus in pomul dus … hopa jos din pomul gros … Dar sora-mea, care de foarte mica e mai mare ca mine, dupa cum v-am mai spus chiar eu personal, chiar ceva, ceva mai inainte, adica chiar acum, zice “Hai la peste!” Si … ne-am dus in coada iazului, unde vazusem noi pritnre frunze niste ursi mai slabi care luau pestii din apa si-I puneau in barca. Sora-mea, care de cand ma stiu eu si o stie toata lumea ca-i asa, mi-a luat-o inainte - ca si acum cu somnul -, s-a urcat in barca trasa de mal, uitandu-se in urma. Abia m-am suit si eu cand un nene – cred ca tot vreunul ca asta care ne pazeste si … sa n-auda ca pe urma-i rau de noi – a impins barca de la mal si ne-am trezit furati de apa aceea rece si tulbure si n-as fi baut-o de m-ar fi omorat soarele. Ea ne-a dus departe, departe … si ne-am trezit inconjurati de alte barci, care ne-au manat pe malul celalalt, de unde padurea fugise. Acolo am fost legati si adusi aici.

Eu cred ca ei au crezut c-am vrut sa le furam barca.

Pentru asta noi suntem aici, iar mama noastra, fie-i hrana aproape si iarna usoara, ne astepata acolo. eu va rog pe voi sa va duceti la oamenii aceea mari si mai voinici si sa dati o cerere cum … ca … sa ne dea rumul acasa … ca noi o sa-i lasam sa ne filmeze cu filmul chiar acolo la noi unde suntem mult mai frumosi si avem tot ce ne doreste inima!

V-ar placea sau nu?

Un urs