Plaiul tatarilor - legenda

Va oferim spre lectura legenda „Plaiul tatarilor” scrisa de George Bodea, fiind inclusa in cartea pentru copii „Legendele Raraului”.

Incepem povestea unui drum care ne-a ramas din vremea cand navaleau in partile noastre tatarii.

De cand lumea au tot fost oameni pe aici care sa stie vorbi romaneste, dar locurile erau largi si, de aceea era unde sa se aseza si altii. Asa s-a facut ca daca intr-un loc din Ardeal s-au imputinat si saracit pasunile, ca grofului i-a placut sa se intinda ca broasca in tau, trei romani, ti-a spus pe nume: Petrea Colac, Nechita Tampau si Leonte Timul s-au hotarat sa paraseasca pe un timp oarecare vetrele lor strabune si sa treaca cu turmele muntii. Si i-au tot trecut mergand spre rasarit de pe un munte pe altul, dintr-o vale in alta. Unde varau nu iernau si unde iernau nu varau.  Tot dintr-o lucina si preluca intr-altele, pana intr-o zi, cand au dat de un plai pe care mergand au ajuns intr-o fundoaie de unde nu se vedea nici in cer nici pe pamant de muntii de prin prejur si de desimea codrului. Numai cateva poene. Dar daca ei au zis: De-acuma n-am mai umbla hojma! S-au apucat de treaba, iar poienile s-au tot largit, pana ce stim ca-i astazi Fundu Moldovei si Colacu.

S-au asezat stramosii nostri aici, durand tarlele langa izvoarele Moldovei.

Doi ciobani mai voinici ce s-au gandit? Iacata-i ca pleaca la drum, luand cate o secure subsuoara si ceva merinde in traista. Nu puteau, ziceau ei, sa raaie intr-un loc asa fara sa stie bine cum au ajuns acolo. Toate drumurile trebuie sa aiba un inceput si un capat. Vroiau sa stie ce-i cu drumul acela pe care au ajuns pana in acele locuri.

Iesind in varful plaiului, apucara cei doi ciobani spre rasarit si mergand tot inainte au vazut ca plaiul o intoarce spre malul drept al Moldovei, luand-o catre tara cu acelesi nume, prin Pojorata, Campulung, Vama, Baia. De aici, stiind ce-i cu drumul, au pornit-o inapoi, ajungand iar la Runcul Pojoratei, la Obcina Arsanesei si a Colacului, iar de la Butoselul Mare s-au indreptat iar catre tara Ardealului, pe unde venisera. Ajunsi aici au intrebat pana au gasit raspuns.

Acela era drumul pe care veneau tatarii sa prade tara din cand in cand, asa ca, au aflat ei, acela era drumul pe care puteau trece oricand tatarii si prin fundoaia in care ajunsesera ai lor cu oile si cu cate le mai aveau.

La intoarcere, le-au povestit tuturor acestea toate si fiecare stia ca sunt numai doua de facut: sa-si mute salasurile aiurea ori sa-si apere dreptul lor, ceea ce au si facut.

Nefiind destul la numar, ce s-au gandit? N-or fi tatarii mai multi decat brazii si fagii de pe marginea plaiului. Au pus pretutindeni straji, iar cand s-a adeverit navala tatarilor, in graba au taiat copacii si cand le-a fost la indemana, i-au pravalit peste pagani, macinandu-i acolo. Dupa aceea au curatat locul. Dac-o fi scapat vreun tatar nu se stie, dar vestea s-a dus pana departe si-au auzit-o si tatarii de la malul marii, care ce-or fi socotit, ca nu le-a mai venit sa se abata incoace.

Iar de atunci, daca drumul tot a fost facut, il folosim noi. Multa vreme au tot umblat pastorii intr-o parte si-n alta a muntilor. Pe aici am carat fanul de la poienile cele inalte si am adus lemnul padurii, bun de catarge pentru corabiile Moldovei.

Din loc in loc pe Drumul tatarilor vei intalni cate un semn, de cele mai multe ori o cruce asemenea acesteia langa care ne-am oprit acum. Si daca tot ai venit cu mine pana aici, am sa te rog sa ma ajuti sa innoim semnul dragostei noastre de tara de aceia care au stiut sa tina piept tatarilor odinioara.