Mesteacanul din poiana in legenda

Intr-o zi, Dumnezeu a coborat pe pamant si s-a oprit intr-o poiana, sa se odihneasca. Poiana era extrem de luminoasa si frumoasa. Totul parca vuia a fericire si veselie: pasarelele zburau si cantau, greierii taraiau in iarba cruda, iar animalele padurii pareau tare calme si pasnice. Chiar si lupii parea ca se imblanzisera, vietuind armonios alaturi de caprioare si mielusei. 

Arborii se bucurau si ei de sosirea Preasfantului in dumbrava si fiecare se imbracase in hainele cele mai scumpe. Numai mesteacanul plangea cu lacrimi cat ouale de vultur, deoarece trunchiul sau avea coaja negricioasa, iar hainele lui erau ponosite.

Atunci Dumnezeu, prefacundu-se ca se odihneste si doarme, l-a auzit pe bietul mesteacan cum se jeleste si ... l-a cuprins mila de dansul. A deschis atunci ochii si i-a zis:

- Este adevarat ca atunci cand te-am plasmuit, nu te-am impodobit cum se cuvine, ca pe ceilalti copaci. De aceea consider ca acum e cazul sa schimb ceva. De azi inainte, o sa cresti inalt si falnic, iar lacrimile tale o sa se prefaca in scoarta alba, care va straluci precum argintul in razele soarelui.

Asa ca ... preschimbat a fost mesteacanul din poiana. Se zice ca de atunci, coaja mesteacanului nu mai este negricioasa si urata, ci a devenit alba si lucioasa, asa acum a dorit Dumnezeu. Iar mesteacanul este un copac falnic, ale carui frunze, argintii se tanguiesc in bataia vantului, facand padurile sa cante.