Manastirea Cozia - descriere literara

Urmam o cotitura a Oltului si, dupa un scurt pe sosea, Cozia se arata, cu cele trei turnuri ale sale si zidul alb, dres de putina vreme, al cladirilor manastiresti. Oltul e manios aici si-si framanta spumegande pe varfuri de piatra, iar, pe un mal si pe celalalt, doua inaltimi impadurite, cu fruntile colturate, par doi zmei intaratati ce se rapad unul impotriva celuilalt.

La stanga drumului, pe o inaltime, langa o casuta unde sta urmasul smerit si sarac al falnicilor egumeni de odioara, privegheaza bisericuta bolnitei, de o fina armonie veche. Sub o frunte cu doua randuri de ocnite, un stalp gros, de caramida, sprijina pridvorul, din care da in biserica o usa impodobita cu sapaturi in lemn. De jur imrpejurul zidirii, in forma indatinata a cruci, alearga ocnitele lungarete prin care se deschis putine feresti inguste, ia rsus se intind mai multe randuri de zimti in caramida. Lucrarea toata e facuta din caramida pusa in lung si in lat, pe rand, inchisa intr-un ciment tare si samanata cu bucati de piatra taiata.

Ea pastreaza vechea zugraveala, foarte frumoasa – asemenea cu aceea din Slatina in Moldova – din care se desfac, pe partea dinauntru a piciorului de zid din pridvor, chipurile incununate ale lui Mircea-Voda si ale fiului sau Mihail, care e un copil inca, amandoi in vestmintele apusene ale vremii, luate, de buna seama, dupa cea dintai zugraveala a bisericii celei mari. O panglica de inscriptie ce incurajeaza sus pridvorul spune ca intemeietorii bisericutii au fost Petru Voda, zis si Petru de la Arges sau Radu Paisie, domn pana la 1545 si fiul sau Marcu si, prin urmare, din timpul lor vin sfintii din pridvor si aceia dinauntrul cladirii care se boltest puternic sub turnul rosiatic. Ctitori se vad in mana stanga a naosului: Petru in haina verde de brocard de aur, blanita cu cacom, cazand peste o alta cu flori tot cu aur. Marcu, si el incoronat, in brocard albastru, tot asa blanit, peste o haina dedesupt rosie. Doamna Ruxandra, sotia lui Radu, vaduva intai dupa Radu de la Afumati si deci fata stralucitului Basarab Neagoe, poarta cercei mari de aur, din care atarna lanturi pana la umeri. Haina ei de brocard alb e impodobita la piept cu o placa tesuta in fir si doua galoane de fir ii sunt cusute pe umeri. Totastfel e imbracata si fiica nevarstnica a domnului, Zamfira, numita asa dupa o ruda, Zamfira lui Moise-Voievod.

Biserica mare e peste drum, in vale, avand in apropiere Oltul. De jur imprejur o cuprind cladirile de locuinta, cu cerdacuri boltite si pridvoare pe stapli, care se obisnuiau in veacul al XVII-lea, spre sfarsit. […] Dar cladirea lui (Mircea cel Batran n.n.), un fel de Snagov, desigur, “se lipsi” – spune pisania de la 1707 – “din podoaba ei cea d-intai, pentru multimea anilor” si ajunse cu totul derapanata. O intaie prefacere opri mersul ruinei, la doua sute de ani de la intemeiere, in 1580-90, cand sub Mihnea-Voda al II-lea, egumenul Amfilohie ridica din nou, pe langa biserica mare si bisericuta Sfintilor Apostoli, un paraclis al Adormirii Maicii Domnului, care s-a pastrat pe urma si in zidaria cea noua a chiliilor. Peste cativa ani se ingroapa langa Mircea batranul – a carui piatra de mormant era, poate, ca si astazi, numai un bolovan ros de orice inscriptie – nenorocita mama a lui Mihai Viteazul, calugarita Teofana, moarta cinci ai dupa uciderea fiului ei.

Apoi Brancoveanu ajunse domn al Tarii Romanesti si, luand in primire scaunul lui Mircea, el facu pentru lacasul de odihna al acestuia, ceea ce nu facuse celalalt mare innoitor al trecutului in zidirile lui sfinte, Matei Basarab. El se hotari sa zideasca la loc cu cheltuiala lui Cozia si dadu aceasta sarcina unuia care o putea intelege bine, lui Antim Ivireanul, mesterul cel mare in aducerea la indeplinire a frumosului. Antim, care statea pe atunci in apropiere, fiind episcop de Ramnic, se puse la lucru, oranduind toate dupa planurile sale. Intebuintand toate cunostintele sale despre arhitectura bisericeasca a romanilor, el dura pridvorul boltit, cu patru stapli in lat si cate doi in lung, facuti din piatra vargata prin sapaturi in toata lungimea ei si impodobita in forma de curce ocnite in dou caturi, feresti a caror sapatura cu frunze, flori, vulturi cu doua capete, pasari, fara sa semene de la una la alta, raman totdeauna o minune de inchipuire in plan de gingasie in lucru. El dadu ocnitelor de sus un chenar de sculptura cum nu se mai afla aiurea si-l prinse cu placi sapate, al caror model se afla la manastirea de Arges. Lui i se datoreaza si eleganta simpla a turnului din mijloc, asupra caruia se opresc privirile acelui ce descopera, in valea ei ocrotita, Cozia. […]

Nicolae Iorga