Floarea nazdravana

Va oferim spre lectura povestirea “Floarea nazdravana”.

Puiule, a fost odata o fetita, care se numea Steluta. Intr-o noapte, Stelutei i se arata in vis, ingerul ei pazitor, care tinea in mana o floare formata din doua culori: din galbenul auriu al soarelui si din albastrul cel mai frumos al cerului. Si ingerul pazitor a zis Stelutei: “Ce bine, daca ai gasi si tu o floare ca aceasta!”

A doua zi dimineata, Steluta a pornit in cautarea minunatei flori. O cauta peste tot: prin gradini si prin livezi, prin paduri si prin poieni, dar n-a fost chip sa o gaseasca.

Intr-una din zile s-a oprit la gradina palatului imparatesc si a intrebat pe gradinar: “Ai in gradina o floare facuta din galbenul facuta si din galbenul auriu al soarelui si din albastrul cel mai frumos al cerului?”

Gradinarul i-a raspuns razand: “Vino sa-mi ajuti, ca ai sa gasesti aici si floarea, pe care o cauti.”

Steluta a intrat si a inceput sa munceasca alaturi de gradinar. A muncit asa o luna de zile, cautand peste tot floarea ce a vazut-o in vis, dar n-a fost chip sa o gaseasca. Atunci, a plecat si de la gradina palatului si a mers mai departe. a mers ea drum lung si obositor, pana ce intr-o zi a ajuns la o casuta din padure. In casuta aceea locuia o baba batrana, care strangea flori si ierburi de leac.

“Bunicuto, o intreba Steluta vorbindu-i frumos, nu stii unde creste floarea, care este facuta din galbenul auriu al soarelui si din albastrul cel mai frumos al cerului?”

Baba i-a raspuns: “Am auzit si eu de aceasta floare, dar pana acum n-am gasit-o si n-am vazut-o. insa, daca vrei, stai la mine si, poate, ai norocul sa o gasesti.”

Steluta a ramas la baba din padure. Trei luni de zile a cautat ea prin padure si prin livezile dimprejur, dar n-an fost chip sa gaseasca floarea nazdravana. A plecat atunci si de la baba si a mers mai departe. S-a catarat pe munti raposi, a trecut prin campii de spini si maracini, dar n-a dat de urma florii ce cauta.

In sfarsit, intr-o dupa amiaza a ajuns la un izvor cu apa rece si limpede. S-a aplecat si a baut din apa acestui izvor, apoi s-a culcat la umbra unui platin, vrand sa se mai odihneasca. Insa, pe cand sedea culcata, a simtit ca-o vine mirosul acesta, cand a trasarit de bucurie de ceea ce i-a fost dat sa vada.

Pitulata printre maracini era floarea pe care o cauta de atata amar de vreme. Acolo era floarea facuta din galbenul auriu al soarelui si din albastrul cel mai frumos al cerului. Si tot ea raspandea mirosul cel atat de placut si imbatator.

Steluta s-a repezit sa o rupa, dar floarea i-a zis: “Steluto, primite-mi ca nu mai vei da niciodata pentru un castig, oricat de mare ar fi el.

Primit si jur!”, s-a grabit Stelutei sa raspunda.

Cu floarea in mana, Steluta a luat inapoi drumul spre casa. Draguta de ea era incantata si fericita. Dar iata ca imparatul tarii aceleia a prins de veste despre floarea nazdravana. A chemat, asadar, pe Steluta la palat si i-a zis: “Da-mi aceasta floare, iar eu iti dau in schimb pentru saci cu galbeni.

Nu o dau nici pentru toate bogatiile pamantului!”, a raspuns Steluta, strangand la piept floarea minunata.

Imparatul s-a suparat, dar nu a incercat sa-i ia floarea cu sila. Stia ca floarea se vestejeste si isi pierde orice putere, daca nu e data de buna voie. S-a marginit deci sa o gonoeasca pe Steluta din imparatie.

Steluta a pornit acum pe drumuri necunoscute. Drumul a dus-o intr-un loc pustiu, unde nu era un fir de verdeata si o picatura de apa. sarmana Steluta nu mai putea de foame si de stelem iar, de oboseala, picioarele nu o mai tineau. A cazut jos, asteptand sa moara.

Dupa putin, a venit intr-adevar Moartea cu o coasa in mana. “Steluto, i-a zis Moartea, da-mi floarea, iar in schimb te las sa traiesti.

Mai bine imi dau viata, decat sa dau floarea!”, i-a raspuns Steluta.

Auzind raspunsul acesta, Moartea s-a imblanzit si i-a zis: “Fii linistita, fetito, ca nu te iau. Am sa te scot insa din acest loc pustiu si am sa te duc undeva, unde ai sa poti face un mare bine si ai sa-ti gasesti norocul!”

Moartea a dus pe Steluta intr-o padure mareata si frumoasa ca din basme. Numai ca in padurea aceasta era o liniste si o tacere, de care te speriai. Nu se misca nicio frunza, nu se auzea niciun cantec si niciun ciripit de pasari, ba nici susurul cel mai slab de apa.

Mergand prin aceasta padure a tacerii desavarsite, Steluta a ajuns la o poiana verde. In mijlocul poienii era o casa mare ca un palat, iar de jur imprejurul casei sute si mii de vietati stateau triste si cu capetele plecate in jos. “Ce-i cu voi si de ce sunteti asa de triste?”, le-a intrebat Steluta.

I-a raspuns bufnita, zicandu-i: “Stapanul nostru si al padurii, voievodul viteaz si bun, care a facut aici, in padure, o tara, in care noi, toate vietatile traim libere si nesuparate de nimeni, este bolnav de moarte … Insa, a zis mai departe bufnita, vad ca ai in mana floarea nazdravana, care vindeca toate bolile. Asadar, numai tu il poti scapa, daca vrei sa vestejesti floarea fara nicio plata.

O jertfesc bucuros si nu cer nimic, daca este vorba sa scap de la moarte pe un om asa de buna!?, a zis Steluta, care s-a grabit sa intre in casa din mijlocul poienii.

A intrat si a vazut ca intr-o sala mareata zace pe un pat alb, un tanar, care tragea sa moara. Doi cerbi stateau de paza langa pat.

Steluta a pus floarea nazdravana pe buzele bolnavului, care, dupa ce a mirosit-o de cateva ori, a deschis ochii si s-a facut iarasi bine si sanatos.

Dintr-o data, toate pasarile s-au pornit sa cante, iar celelalte vietati sa sara de bucurie. Insa tanarul voievod, intinzand Stelutei mana, i-a zis: “Steluto, vrei sa ramai aici ca sotia mea iubita?”

Vreau!, a raspuns Steluta, iar in sinea sa a zis: “Vad ca floarea nazdravana mi-a adus noroc!”