Fabula - Veverita

Cand a iesit din culcusul in care crescuse, vegheata cu atata grija materna, veverita s-a oprit descumpanita; o incercau timiditatea, emotiile. Firesti pentru cei ce-si incep drumul in viata. Parul i se zburlise, iar labutele tremurande parca nu mai ajungeau sa duca spre gura alunele.

Buna sa mama o ajutase cu cea mai calda dragoste, scutind-o de orice efort, explicandu-si si explicand si altora ca “acesta este farmecul varstei tinere si ca trebuie sa avem rabdare cu ea, cu veverita, pana cand va lua contact cu viata”.

Vremea a trecut. Veverita intre timp a crescut, dar alunele i le culegea si le spargea tot mama, cu aceeasi grija si regularitate de ceasornic. “Farmecul varstei tinere” continua. Pana cand, intr-o zi, mica veverita a deschis ochii. Unde? Spre padure. Si prima ei constatare, in “contactul cu viata”, a fost ca padurea are copaci, iar copacii crengi. Si asa, la inceput, din intamplare, a inceput sa sara din pom in pom si din creanga in creanga. Si s-a obisnuit singura, fiindca n-o invatase nimeni.

Toata padurea era a ei. Uitase ca-i ramasesera departe culcusul si mama; vag – cand mai aluneca de pe o creanga – isi mai amintea cate ceva ...

La orice saritura gasea alune ... Multe alune. Vraja padurii o cuprinsese cu totul. Era fericita ...

A trecut si primavara si vara. Cadeau frunzele copacilor. Intr-o zi, cand veverita se odihnea intr-o poienita, sub razele calde ale soarelui, un urs batran a vestit-o ca vine toamna. Si i-a oferit o aluna ca pret al blanii. O singura aluna ... Numai una ...

Pentru prima data, parca i-a inghetat sangele in vine. Primul gand a fost sa fuga. Unde? A incercat sa se catere in copaci, pe cei pe care cu usurinta se mai urcase de atatea si atatea ori. Dar vantul de toamna incepuse sa bata, puternic, rascolind intreaga padure. Simtea ca puterile o parasesc. Sa ceara ajutor? Cui? Disparusera toti cei cu care se zbenguise primavara si vara, prin poieni si copaci; disparusera si ei odata cu toamna.

S-a gandit veverita, dupa atatea anotimpuri, sa se intoarce spre culcusul din care plecase. Dar ... Nu mai deslusea drumul. Se asternusera peste tot frunzele toamnei.

Autor: Vasile Mihai