Drumetie in Tara Vrancei

Tara Vrancei, leaganul Mioritei, tara invaluita de veacuri in abur de legenda … Vrancea, “tara celor sapte munti” este, cum spune pe drept cuvant balada, “o gura de rai”.

Asezata la rascrucea a trei tinuturi romanesti – Moldova, Transilvania si Muntenia – ea are un relief plin de pitoresc. In orice parte iti indrepti pasii, vei ramane uimit de generozitatea cu care natura a impodobit aceste stravechi meleaguri. Fie ca te afli sus, pe crestele zimtuite ale muntilor, de unde privirea se poate pravali in hauri infioratoare sau poate zbura in voie spre Moldova, Alba-Iulia sau Baragan, fie ca te afli in valea unui paraias limpede ce coboara de pe culmile abrupte si misuna de pastravi, te stapaneste dorinta de a zabovi si de a te bucura din plin de toate aceste frumuseti ce se gasesc aici de sute si mii de ani.

De jos, de unde urcusul abia incepe, in zorii aburosi, cand soarele revarsa primele raze peste uriasii de piatra, cand ciocarlia da glas primelor triluri in vazduhul proaspat al zilei de iulie, se vad paduri imense de brazi ce ne ascund minunatiile savarsite cu atata armonie de natura.

O poteca batatorita de ciobani serpuie pe malul unei ape ce, in primele ceasuri ale diminetii, apare stralucitoare la coturi, licarind ca niste ochiuri de sticla printre tufisurile de la tarm.

Dintr-o data, insa, urmand fara incetare paraul, intri in umbra racoroasa a padurii. Din loc in loc, daca iubesti frumosul, poti vedea poienite smaltuite cu albastrele, caprioarele cu puii lor pascand linistea si ridicand infiorate capetele la orice miscare si zgomot.

Brazii se raresc, apoi raman in urma. Poteca strabate o pasune intinsa, peste care soarele isi revarsa prinosul caldurii.

Dupa o cale lunga, sub dogoarea soarelui, intri intr-o vale adanca, dar ingusta si, urmand mai departe drumul, te pierzi din nou printre arbori, ocolind prapastii din ce in ce mai dese, in care vegetatia e mai saraca. Te pierzi printre stacile colturoase ale prapastiei, iar zgomotul monoton al unei caderi de apa iti face cunoscuta vecinatatea cascadei. Intr-adevar, un suvoi de apa se arunca de pe culmea unui bolovan enorm intr-o adancitura plina de pietris, umezit de miile de stropi imprastiati de valuri limpezi.

Poteca face mai apoi cateva coturi si se indreapta spre o vale, din mijlocul careia se vad ridicandu-se in vazduhul inca incins de caldura toropitoare a zilei fuioare de fum albastui. E vorba de o asezare de ciobani spre care duce in drum ingust, batatorit de piciorul omului. Peste toate aceste bijuterii, in curand o sa coboare linistea profunda, infiorata, din cand in cand, de ecourile tainice ale padurii. Langa vatra pe care dansau gratios flacari domoale, le ghicesti pe toate in intuneric …