De din vale de Rovine

Stiindu-ma fascinat de istoria veche, de matca motivelor poetice, legendelor si miturilor romanesti, prietenul Ciprian Zaharia, acest nou Domentian care a reintrodus Bistrita lui Alexandru cel Bun in circuitul valorilor moderne, dupa o jumatate de mileniu de plutire in uitare, imi trimite cartea sa Iosif Musat I ca sa-mi vrajeasca doua nopti din aprilie. Inca din copilarie, care-i tara mirarii flexibile, nu intelegeam un lucru: de ce din lungul sir de voievozi ai Tarii Romanesti singurul pe care manualul il numea “cel Mare” ridicandu-l langa steaua lui Stefan, domnul Moldovei, este doar Radu cel Mare? In schimb cel ce-si zicea “Io Mircea Voievod” si care a intins hotarul Tarii Romanesti pana la Marea cea Mare si a facut din Tara Romaneasca unul din cele mai de seama state europene ale timpului era doar Mircea cel Batran!? De ce-ar fi, deci, Radu Voda “cel Mare”, iar Mircea numai “cel Batran”? in scoala, nici un profesor nu a stiut sa-mi dea raspuns la intrebarea-mi obsesiva (ponderata si insolenta), fapt care, rpin timp, m-a aliniat parerii celor care sustin ca trecutul e mult mai imprevizibil decat viitorul. “Cel Batran” i-au zis si Grigore Alexandrescu in “Umbra lui Mircea. La Cozia” si Mihai Eminescu in “Scrisoarea III”.

Cum il numeau cei din vechime? Radu cel Mare, ctitorul Manastirii Dealului, unul din urmasii la domnie, i-a zis cel dintai asa cum se cuvine “velikii Io Mircea Voievod” adica “Marele Io Mircea Voievod”. Apoi ce plina de rauri bogate si adanci si despicatoare de veacuri suna in gura lui Matei Basarab zicerea ca o detunatura in bronzuri solemne: “Batranul Mircea Voievod cel Mare”. Un cronicar turc il numea “regele regilor crestini din vremea sa”, iar turcologul german Leunclavius, din vremea Renasterii: “principe intre crestini cel mai viteaz si mai ager”. Zugravii de la Cozia, apoi cei de la Arges si Boinita Coziei, muindu-si pensulele in vinul florilor de deasupra Tablei lui Traian, in timpla Oltului, l-au daruit nemuririi ca pe un tanar cavaler cruciat, de altminteri singurul invingator dintre ei. Pentru ca Mircea cel Mare e singurul voievod crestin care a obtinut o victorie impotriva unei ordii otomane, conduse de insusi sultanul – si poate cel mai teribil dintre ei – Baiazid. Prin biruinta de la Rovine (aflam asta datorita cercetarilor lui Ciprian Zaharia, ca batalia s-a dat la 17 mai 1395 si nu la 10 octombrie 1394, cum gresit am socotit pana acum istoricii, cu exceptia fabulosului Hasdeu), Mircea cel Mare a fixat Tara Romaneasca in mandria si respectul Europei, creindu-i un nou statut politic, ajungand in cele din urma sa arbitreze chiar urcarea la tron a urmasilor lui Baiazid.

Cand unii din cei de demult i-au zis doar Mircea cel Batran (cronicarul Radu Popescu), ei se refereau cu siguranta la Mircea voievod, cel care fixase vatra si zarea istoriei noastre, ci nu la un batran vlaguit, secat de puteri, si cred ca nici la Batranul vazut doar ca patriarh intelept si resemnat, un idol fara supusi. Grigore Alexandrescu si Mihai Eminescu, in genialele lor creatii, au imprumutat termenul cronicarului Radu Popescu spre a zidi in constiinta urmasilor vechimea, taria pamantului nostru, gloria, intelepciunea neamului romanesc. Dar noi suntem datori sa-l asezam in constelatie alaturi de Stefan cel Mare pe biruitorul, nu numai al sultanului Baiazid, ci si al tuturor indoielilor noastre, caci el ne- croit Destinul de slava si daruire, el e cel ce-a oprit in malul Dunarii pulberea paganitatii si pieirea noastra, intunericul ca o noapte tinand cinci sute de ani la sud de Dunare n-a putut urca si la nord de marele fluviu, pentru ca n-a gasit carare pe spada marelui domn. Si-atunci de ce numai “cel Batran”?

Hasdeu si apoi Xenopol i-au pastrat in nemurire numele, numele cel aurit de Matei Basarab: “Mircea cel Mare”. Dar in 1901. Onciul, in “Convorbiri literare”, impune diamantul mai putin slefuit, cu ape mai scazute si mai rare: “cel Batran”. Vor sorbi din aceasta clatinare (ce pacat!), P. P. Panaitescu si C. C. Giurescu. Si-mi vine sa cred ca este singura biruinta nedreapta a poeziei, pentru ca cei trei s-au sprijinit in toiagul de “cel Batran”, subjugati de monumentele Eminescu si Alexandrescu. La 600 de ani de la urcarea pe tron a lui Mircea cel Batran, eu as dori ca istoricii (in genunchi iertare Alexandrescului si Eminescului) sa ni-l redaruisca sub adevaratul sau nume: Mircea cel Mare.

Ciprian Zaharia, intemeindu-se pe izvoare descifrate de Hasdeu si ignorate de ceilalti istorici – data mortii despotului sarb Constantin, fiul lui Dejan Dragos, cazut in lupta in ziua de 17 mai 1395, in formidabila infruntare “de la Arges”, cum o numesc cronicile otomane – asezat in intreaga ei maretie figura lui Mircea cel Mare si batalia de la Rovine. Caci, lasand sa persiste prin veacuri eroarea ca ea a avut loc pe 10 octombrie 1394 si nu 17 mai 1395, istoricii il fac pe Mircea cel Mare sa dispara o bucata de timp din cronica neamului. Cum oare ar fi putut semna un tratat de alianta, pe picior de egalitate cu Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, si viitor imparat al Germaniei, cu un iesit din istorie!? cu o persoana nereprezentand nimic. Eroarea fundamentala, care a dainuit pana in zilele noastre, e ca Mircea cel Mare s-a batut cu turcii la Rovine (pe Arges) si abia dupa aceea a incheiat un tratat de alianta cu Sigismund, pentru ducerea aceleiasi batalii.

Adevarul, demonstrat temeinic de Ciprian Zaharia, atarna de amarul vietii si rigoarea logicii: intai a fost incheiata alianta la 7 martie 1395 – si apoi a avut loc batalia, indiferent ca imparatul (pe atunci rege) a ajuns in Tara Romaneasca numai in clipa cand turcii erau pleava vanturata.

Incheind, spre zori, cartea lui Ciprian Zaharia, am intins mana si am scos din raft volumul lui Grigore Alexandrescu:

“… Mircea! imi raspunde dealul: Mircea!

Oltul repeteaza,

Acest sunet, acest nume valurile-i priimesc.

Unul altuia ii spune; Dunarea se-nstiinteaza,

Si-ale ei spumate unde catre mare il pornesc.

Sarutare, umbra veche! Priimeste-nchinaciune

De la fiii Romaniei care tu o ai cinstit:

Noi venim mirarea naostra la mormantu-ti a depune

Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit”.

Fanus Neagu