Civilizatia si cultura dacilor

Dacii erau blonzi-roscovani si de statura potrivita. Cel mai des, acestia purtau plete si barba. Nobilii – numiti in limba lor tarabostes, ceea ce insemna “domni de neam” – aveau ca semn distinctiv, un fel de caciula sau boneta de pasla (pileati). Ceilalti umblau cu capul gol (comati). Se imbracau cu o camasa care le venea pana la genunchi, stransa la mijloc cu o curea. Pantalonii erau legati jos, la glezna. Peste camasa, aveau o manta, prinsa la umar intr-o copca. Iarna purta cojoace. In picioare, purtau opinci. Femeile aveau o camasa cu maneci scurte si fusta. O broboada, inodata la spate, sub coc, le acoperea parul. Imbracamintea era facuta din lana si canepa, pe care stiau s-o toarca asa de subtire si de frumos ca nu se putea deosebi de in. Dacii au invatat si pe germani sa cultive si sa lucreze canepa. Numele german al acestei plante, Hanf, vine din dacicul kanabis.

Erau impartite intr-o suta de triburi, avand fiecare cate un nume si ocupau un anumit teritoriu. Astfel Carpii, de la care vine numele Carpatilor, locuiau in Moldova de mijloc si de miazazi, Costobocii prin Bucovina si Galitia, Burii in Oltenia, etc. In afara de sate, ale caror case erau facute la ses, din nuiele lipite cu pamant, iar la munte si la deal din barne incheiate, dacii au avut si un numar insemnat de orase. Vestitul geograf al lumii vechi, Ptolemeu, citeaza 44. Foarte multe din ele au numele terminat in – dava (Petordava, Singidava, Ramidava, Utidava, Piroboridava, etc.).

Indeletnicirea de capetenie a dacilor sau getilor a fost agricultura. Stramosii nostri erau, inainte de toate, un popor de plugari. Cand Alexandru cel Mare a trecut in stanga Dunarii, soldatii lui au mers prin holde in care graul crescuse atat de inalt, incat au trebuit sa-l dea la o parte cu sulitele, spre a nu le impiedica inaintarea. Iar Decebal, in timpul luptelor cu romanii, a hotarat ca o parte din nobili sa poarte razboiul, aparand cetatile iar alta parte sa aiba grija de bunul mers al agriculturii. Din acest fapt, putem vedea cat pret puneau stramosii nostri pe cultivarea pamantului. Pretuiau mult si vinul, de aceea viile erau foarte numeroase. Ba, de la o vreme, au ajuns atat de numeroase, incat regele Burebista a trebuit sa ia masuri, hotarand reducerea suprafetelor plantate, ceea ce s-a si executat. Pe langa agricultura si cultivarea vitei de vie, Dacii se mai indeletniceau si cu cresterea vitelor. Se pricepeau si la exploatarea metalelor – aur, argint, fier – ajungand sa bata monede care se asemanau cu cele grecesti si macedonene. In medicina erau foarte mesteri: invatatii greci au ramas uimiti de stiinta lor, de felul cum vindeau bolile. In special i-a impresionat faptul ca dacii puneau in legatura sanatatea trupului cu aceea a sufletului. Platon, celebrul filosof, citeaza acest principiu de medicina dacic in felul urmator: “Zamolxis … spune ca, precum nu trebuie sa incercam a vindeca ochii fara sa vindecam mai intai capul, ori capul fara trup, tot asa nu se poate sa incercam a vindeca trupul, fara sa ingrijim si de suflet, si ca tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ocupe. Caci daca acesta merge rau, este cu neputinta ca partea sa mearga bine.”

Dar ceea ce e minunat pe toata lumea veche a fost religia dacilor si getilor. Ei socoteau nemuritori – asa le si spune Herodot: “Getii care se cred nemuritori” – si erau convinsi ca dup ace-si sfarsesc viata aici pe pamant, incep alta, vesnica, alaturi de zeul lor Zamolxis. Acest zeu si-l inchipuiau sub forma cerului senin, luminous. Tot ce tulbura frumusetea cerului, asadar furtuna, nori, grindina, trebuie combatut. De aceea dacii trag cu sagetile in vazduh, spre nori, ca sa-I izgoneasca si sa ajute astfel de zeu. Locurile de inchinaciune, unde slujesc preotii lor – acestia se asemanau in multe privinte cu calugarii crestini – sunt sus, pe munti, cat mai aproape de cer. Iar locuinta marelui preot e tot sus, intr-o pestera de pe muntele Cogheonul. Nesocotind moartea ca un sfarsit, ci dimpotriva, ca inceputul vietii celei noi, anga Zamolxis, dacii nu se temeau de ea, luptau deci in razboi cu un curaj extraordinary, cu o bitejie nebuna. Armele lor erau: o sabie incovoiata caracteristica, sulita si arcul, iar pentru aparare aveau palose. Drept steag, purtau infipt intr-o prajina un fel de balaur, cu trupul de panza sau piele si cu capul de arama. Cand batea vantul, trupul balaurului flutura, iar din gura iesea un sunet prelung si ascutit. Inainte de a pleca la razboi, dacii se duceau sa bea apa din Dunare – un fel de impartasanie – caci pentru ei batranul fluviu era sfant, cum este pentru indieni Gangele.

Din limba lor nu cunoastem azi decat foarte putin: cateva cuvinte, cateva nume de plante medicinale si cateva nume de persoane si localitati. Soarta rea a facut sa se piarda poemele scrise de Ovidiu in limba getica, in timpul exilului sau la Tomi. Ele ne-ar fi aratat cum se infatisa limba stramosilor nostri si ne-ar fi ajutat sa lamurim mostenirea daca din limba romana. Caci este nu neputinta ca dacii, care alcatuiesc baza etnica a poporului nostru, elementul fundamental, sa nu ne fi lasat un numar oarecare de cuvinte si poate chiar si ceva in morfologie si sintaxa. In toponime, avem de la ei numele muntilor Carpati, numele catorva ape (Dunarea, Somesul, Oltul, Muresul, Tisa, apoi Argesul, Buzaul poate Cerna) si numele localitatii Abrud.